până la urmă nu este decât un cocktail

dacă n-am să pot participa

mă voi mulțumi cu o  fotografie

vor lipsi cele trei săruturi obișnuite pe față

muu-muu-muu

defilarea acelorași vieți mediocre și repetitive

nelipsite de la asemenea evenimente mondene

oameni care trec pe lângă tine fără să te observe

parcă nici n-ai fi

dă-o naibii de…

aceeași brățară din aur îți atârnă de gleznă

și azi

în a zecea zi a lui Marte

un cercel îți sclipește-n ureche

ca o stea dintr-o galaxie îndepărtată

desfaci în genunchi cutii cu vize extraterestre

între două două orgasme

nimic nou în Cosmos

iubite

aceleași clișee

aceleași parfumuri Dior

aceleași corsete

aceleași jartiere

déjà vu-uri

ascunse în lucruri

prea multe lucruri

în aceste cutii

mi-ar fi ajuns o…

dintr-o masă amorfă se aleg zece capete

reprezentative

și se așează pe-un trup

aceasta ar fi o antologie

nu contează că vorbim despre capete diferite

fractalii

Dumnezeu iubește jocul de puzzle

un fluture bate din aripi în Noua Guinee

și stârnește o tornadă în Mexic

ne-am obișnuit cu aceasta

există un alogaritm matematic

care ne ajută să fim antologici

să fim incluși undeva

într-un model logic

într-o secvență de…

în insula mea uitată de lume

descopăr apăsarea supărătoare a lucrurilor

dictatura lor

oriunde aș întoarce privirea

mă-ntâmpină un lucru

o piatră

un arbore

un munte

cărari neumblate de nimeni

mult verde

și simt că devin la rându-mi un lucru

ceva fără inimă

plutind în apele sulfuroase ale timpului

abia dacă mai reușesc să mă-mprăștii dincolo de mine

în gânduri

nici nu mai știu pe unde sunt

pe unde-am…

auuu! auuu! auuu!

strigau pietrele de care îmi juleam gleznele

auuu! auuu! auuu!

strigau merii cu spinările îndoite de vânt

auu! auuu! auuu!

strigau bufnițele cu ochi închiși în lumina tăioasă a dimineții

auuu! auuu! auuu!

strigau câinii loviți cu pietre

pițigoii atinși de fulgere

înăbușind auuu! auuu! auuu-ul! meu rușinat

stânjenit

țipați voi

murmuram abia perceptibil

eu îmi mai pot ține durerea

nu-i chip să-ți așezi o…

Impactul cu viața te-aruncă-napoi

(faimoasa ecuație a lui Einstein

E=mc²

pare o glumă!)

reculul acesta este ca o ieșire bizară din timp

fizica bătrânului Kepler

devine metafizică

nu se mai potrivește cu nimic

sufletul se sustrage oricărei mecanici

corpul se amestecă inexorabil cu sufletul

reculul nu e nici mișcare

nici repaus

a treia dimensiune nu există

iar a nu fi în niciuna din cele două stări ale materiei

măcar cu…

 în fiecare dimineață ne trezim speriați

învăluiți de o neliniște viscerală

metafizică

ne uităm îndelung în oglindă

și ne-ntrebăm dacă mai suntem noi

dacă nu ne-au invadat atlanții

strămoșii ancestrali

primitivii

migratorii

pitiți în noi

cu toate instinctele lor caprofage

care sunt și ale…

în fiecare femeie se ascunde o cârtiță

o mică doamnă Bovary subversivă

un fel de văduvă neagră antropofagă

o Naegleria fowleri

care-ți mănâncă creierul pe ascuns

îți săpa tuneluri prin inimă

te înconjoară cu o dragoste sinistră

în timp ce te devorează metodic

dinăuntru celulei

despre originea cuantică sau extraterestră

a…

nu mi-a mai rămas altceva de făcut

decât să omor timpul

sunt un ucigaș în serie

umblu prin cotloanele întunecoase

ale prezentului

prin toate anticariatele existenței

și nu mă regăsesc niciunde

ieri tăcuseră toate ceasurile

mâncătoare de timp

de afară se auzeau tramvaiele morții

oprind în penultima stație a vieții

avioanele cu reacție

zgomotele familiare ale timpului

care-mi demolau fără nicio somație

edificiul…

de azi-dimineață

am sentimentul stupid că nu mai încap în mine

propriu meu corp mă strânge

mă respinge

nu-mi mai găsesc locul în spatele ochiului

lângă inimă

nicăieri

sunt un organ inutil

precum apendicele

amigdala

colecistul

(o rămășiță a cozii!)

uterul

(necesar o dată în viață!)

timusul

splina

sfârcurile la bărbați

măseaua de minte

care nu mai folosesc la nimic

sunt o copie imperfectă a…

chiar dacă ne-am despărți de umbre

și-am rămâne doar oameni

în grote

privitori neutri

platonici

nu s-ar schimba nimic

jumătate din lucruri sunt umbre

Dumnezeu este și el o umbră

viața noastră la fel

n-am ieșit încă din peșteri

să descifrăm cine stă de partea opusă a umbrei

fiindcă nicio umbră nu-i…

îmi conduc viața ca pe un vehicul

bag mereu în viteză la ieșirea din curbe

scot din viteză înaintea curbelor

(viața-i un drum cu multe curbe periculoase!)

trebuie să schimbi întruna vitezele

să frânezi

să-ți arunci un ochi în oglinda retrovizoare

altu-n parbriz

mereu rămân lucruri în urmă

înainte apar mereu alte lucruri

totu-i fluid și dinamic

nu se schimbă însă nimic

Romeo și Julieta rămân invariabil numitorul comun

în jocul…

mi-au rămas de la tine doar un șir de sunete

moi

ca niște vișine putrede

nu mi te amintesc altfel decât ca o formă nedefinită

ca pe un robot de bucătărie

frământând aluatul pufos al cuvintelor

în găocile ochilor mei împietriți

nu-ți era prea clar ce era cu Spinoza

( lipsiseși de la cursul acesta! )

îți plăcea Coelho

fiindcă scria porcos

Cărtărescu

Șeherezada și cele o mie și una de nopți

terminate în Bosfor

sultanul…

Nu știu de ce cred că ziua de azi se va încheia prost

că fiecare zi de acum înainte va fi un dezastru

nici n-am apucat să dau binețe femeii

care-mi împrăștie noaptea

și care mi strecoară în pat zorile

am ochii goi

uscați de lumină

parcă aș fi pe pilot automat

în mijlocul unui trafic antigravitațional

mi-am lipit pe față același zâmbet căznit

rămas de la ultimul Halloween

fără niciun motiv plauzibil

de ce naiba aș vrea să știu…

Palatul prințesei seamănă constructiv cu Château noir, diferă numai culoarea pietrei, care este albă. Suntem așteptați de un majordom cu aceeași ținută țeapănă ca și a lui David. După politețurile de rigoare mă invită înăuntru. Prințesa, o femeie de vreo treizeci de ani, blondă, cu ochii verzi, stă răsturnată provocător într-un fotoliu somtuos, picior peste picior. Poartă o rochie neagră, destul de scurtă, fiindcă îi observ linia perfectă a coapsei da capo al fine.

- Vă mulțumesc…

m-am trezit încă o dată din moarte

din somn

noaptea e ca un fel de Golgotă la capătul zilei

murim în fiecare noapte câte puțin

ne tragem sufletele ostenite lângă inimi

o zi întodeauna e prea mult chiar și pentru un suflet

nu ne mai ajunge timpul pentru câte avem de făcut

nu  mai avem răgaz să fim tandri

să ne privim în ochi

ne iubim instictiv ca…

 Sala de mese este cu adevărat impresionantă. Ferestrele din cele patru părți ale încăperii, acoperite de perdele portocalii, curg până aproape la nivelul pardoselii, creând o admosferă caldă, familială. Masa, întinsă dintr-un capăt în altul, acoperită cu o față de masă albă, brodată, geme sub greutatea porțelanurilor, tacâmurilor din argint, paharelor de cristal, vazelor orientale, pline cu flori, deși iau masa singur. David Carter își arată experiența de fost majordon,…

 într-o zi te redescoperi

în aceeași zvâcnire irațională... de pleoapă

restrâns dramatic  în timp

comprimat

redus la un cadru pe o peliculă fotosensibilă

cu milioane de cadre

un negativ care se autodevelopează în cea mai obscură cameră

a minții

a Eului

despre care nu știu mare lucru

dar care răbufnește adesea de unde nu…

 Din Mercedesul E-Class Cabrio, oprit la capătul piațetei, coboară Voquin, îmbrăcat într-un costum elegant Armani, blemarin, și-mi face semne cu mâna. Ne îmbrățișăm prietenește sub privirile curioase ale lui Coulbert, care abia așteaptă să fie prezentat.

   - Încântat! se formalizează el repede. De ce am senzația că v-am mai văzut undeva?

 - Poate mă asociați cu altcineva, fandează Voquin,…

 toți suntem vinovați

aprioric

mai întâi în fața lui Dumnezeu

fiindcă ne-am născut din fructul păcatului

apoi în fața Codruței Kovesi

Înaltei Curți

nimic nu-i mai condamnabil decât faptul de-a fi

toți mințim despre trecerea noastră prin viață

dăm șpagă

constituim grupuri infracționale

cârtim

ne batem copii

nevestele

cumpărăm…