Câmpia

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

N-am simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har de un bătrân meşter într-ale vorbelor plăcute auzului şi sufletului, ori despre caii de noapte care vin la râul domol ce o străbate, toţi pintenaţi şi cu stea în frunte, la vremea întunericului spart de o lună plină şi luminoasă, galbenă şi vârtoasă ca o mămăliga mare la ceaun. Stelele şi ele cu raze piezişe vizează jocul ielelor. Aceste seducătoare fete ale nopţii îmbrăcate în voal alb transparent, sosite în trăsuri de foc ori levitând prin aer pănă la marginea râului unde cântă şi îşi executa dansul. Ele nu trebuie auzite nici văzute pentru a scăpa de blestemul năprasnic ce duce la nebunie. Câmpia are apoi mirosul ei de pâine şi mălai, aroma îmbietoare a ierburilor înalte şi coapte.Teluric foşnesc şi umplu aerul cu o mirifică poezie a întinderii nesfârşite unde fântâni cu ciutură însoţite de pâlcuri de sacâmi dau bineţe ochilor oricărui trecător ori lucrător înveşnicit în căutarea roadelor pământului. Drumuri înguste şi poteci o străbat dintr-o zare în alta, adieri de vânt molatic abia perceptibil prin mişcarea corolelor şi păsările ei miraculoase cu triluri înoată prin tăcere e tot ce mă încîntă şi mă uimeşte. Nu mai vorbesc de roua dimineţilor ca lacrimile viselor trăite prin care trec şoldanii atenţi şi sprinteni, cântecul neîntrecutei ciocârlii şi pasul înalt al măreţelor dropii cu atât de mulţi duşmani. Şi apoi grânele, nesfârşite întinderi de galben copt care se văluresc în adierile vântului înserării ca la auzul unei simfonii fantastice, bucurându-se după o zi de arşiţă pătrunzătoare şi sete. Porumbul de înălţimea unui om cu foile mari şi răsfirate căruia abia îi dau mustăţile, foşneşte ademenitor pe marginea drumului plin de praf şi ierburi uscate. Bătăile inimii îmi par nişte apăsări pe clapele unui pian vechi absorbind mirificele solfegii şi culori miraculoase ale amurgului.
Simt cum se zidesc în mine cuvintele parcă şlefuite de vânturile ce spulberă zăpezile şi le troienesc peste şoselele iernii. Noaptea care se apropie mă găseşte împreună cu Ludmy, sosită ca o fata morgana, pe cărarea dintre lanurile mirosind a pâine, pâine ce o frământa mama cu o ritualică şi ancestrală îndemânare.Nu peste multă vreme o s-o simţim aburindă în palmele noastre la masa veşniciei tărăneşti, rotundă şi cu ferestrele deschise la oaspeţi. O să îndulcim în seara târzie toată dragostea noastră în ierburile înalte de pe marginea râului unde verdele lăcrimează pe marginea unui vis şi o să împăturim în poeme gândurile care ne frământă şi se vor păstra în jurnalul vieţii. Pentru a nu fi cuprinşi de vraja nopţii cu ochii spre munţi aşteptând o ploaie repede de lumină cerută de toată suflarea. Ne îndreptăm spre satul apropiat ca spre un templu al zidirii noastre unde ne aşteaptă o lume căzută în poveste , o lume din care se naşte izvorul argintiu al unui neam care-l conduce prin trudă în cântec peste veacuri. Câmpia rămâne în sufletul meu, respir prin ea, clopotele timpului anunţă prefacerile, ea hrăneşte din istorie un popor şi mai mult decât atât. Nimbul ei de grânar al unui continent pe care Dunărea o însoţeşte cu numele ei, îmi dă speranţa unei noi iubiri, a unei noi înfloriri. Macii aşteaptă să o sărute cu surâsul dulce şi aromat al viitorului, iar oamenii o poartă cu ei ca pe o foame de adevăr şi dreptate. Câmpia este o dragoste calmă şi roditoare, munţii aproape de care m-am născut, mă trimit să o sărut şi să o consider o mirifică destindere în sentimente pline şi dulci ca mierea şi întoarcerea cu inima plină de soare şi pâine. Ei, munţii şi dealurile de la poale mă iubesc la fel şi mă cheamă să le povestesc minunea fântânilor cu ciutură însoţie te pâlcuri de salcâmi şi cruci care însoţesc la răscruce de drumuri câmpia.

 

Cuvinte cheie : Llelu