undeva, colorând...

[Anne Marie Bejliu]

ne-am colorat cuvintele odată, în joacă,

în cupa amarului scurgându-se,

încercând o aliniere nefirească între a fi şarpe beat al speranţelor

sau doar încă o tuşă a destinului în tabloul cu mii de bucăţi de carton al vieţii.

între mine şi tine, s-au strecurat apoi alţi şerpi şi alte tuşe absurde, ale altor culori nedorite.

una mi-a ars palmele şi tu, mi-ai sărutat tandru liniile dispărute,

încercând cu disperare să le redesenezi pe harta înroşită de aşteptări, neîmpliniri, neregăsiri.

nu ai renunţat nici azi, când într-un vârtej al nebuniei, m-ai învelit în alb,

uitând pe-un colţ îndoit o pată de umbră nebună.

nu. nu-i vina ta.

n-am întins eu braţele destul, pentru a-mi cuprinde fricile resemnate a fi iluzii.

uneori doare tâmpla stângă de atâta neiubire.

tâmpla dreaptă zvâcneşte a groază.

urile adunate s-au învelit în pereţii stâncilor pe care nu am reuşit să le trec, atunci când,

ajunsă în al treilea nivel al visului încrustat în sufletul meu,

am ales să rămân lângă cele trei cascade.

una mi-a înghiţit plânsul şi am crezut că mă iubeşte.

alta, mi-a îmbrăţişat gândurile, lăsându-şi trupul răcoros să-mi atingă venele fremătânde

şi alta, cea mai frumoasă, m-a aşteptat să tac, să o privesc, să o ascult,

să-i şoptesc încet, cât e de profundă.

nu am putut. atunci, aş fi minţit...

acum deschid pieptul larg ei, cascadei a treia a visului meu, şi-i recunosc şoptindu-i, că-mi este Poarta.

bat uşor în vălul de ape şi intru...

te regăsesc undeva, departe,

în spatele petalelor mari, rătăcite în pânzele imense de apă,

colorând cuvintele iar şi iar, în căutarea plecării... amarului...

[Anne Marie Bejliu]

vă mulţumesc!