Un nufăr înflorit petală cu petală

[Irina Lucia Mihalca]

Un nufăr înflorit petală cu petală

Ştii ce-mi faci, dragul meu?
Întoarcându-ne spre adevărul lăuntric,
mă faci dependentă
de bucăţica noastră de cer,
de albastrul lui infinit, de visul din noi
din cea mai înaltă octavă-a iubirii.

Suntem senzorii propriilor trăiri
transmise în eter marelui Univers.
În fiecare clipă simţirile noastre,
căutările şi împlinirile noastre
sunt transmise acolo unde trebuie să ajungă.
Tu eşti, acum, muntele meu!

Iubirea, un nufăr înflorit petală cu petală,
o floare delicată, vibraţii din Lumină,
eşti tu doar când laşi inima să simtă prin tine!

Oare ce este femeia, iubitule?
Femeia? O poveste, un sentiment, o stare, un vis!
Nu-s capabili bărbaţii să citească povestea,
să trăiască sentimentul, să simtă starea şi să viseze cu ea.

Ce crezi că este bărbatul, draga mea?
Asemeni realităţii şi visul e necesar vieţii,
Femeia e poezia, bărbatul proza,
forţa pe care-o poate dirija! Un zeu!
Împreună formează întregul,
doar propagând emoţie radiază şi el.

Bărbatul este ramura
de care stă agăţată femeia pentru
a-i depana povestea, a-i transmite starea,
a-i comunica sentimentul şi a-l duce în visare!

Observ viaţa, purul şi acel simplu din noi toţi,
Tu eşti o torţă, azi, ce arde mocnit,
eu sunt o vrabie peste care va trece trenul
chiar dacă iubesc viaţa,
iubesc omul şi, câteodată, animalul din el!

Oare ce iubim în om,
acea parte care piere în timp sau spiritul, sufletul din om?
Flacăra lui reflectată în oglinda celuilalt!
Cum să iubeşti doar o formă?! Ce segment iubeşti tu în mine?
Nu eşti un tot? Izvorul din tine iubesc, acel segment de neuitat,
acea chemare din foişorul inimii!

Unde-i calea către izvor?
Un fir de apă ce se varsă în izvor! Găseşte-i calea
şi caută izvorul, chiar dacă nu se vede!
Nu ne seacă izvorul! Apa curge printre noi,
ne simţi durerea?
Ştim, curg împreună! Nu poţi simţi durerea dacă
nu te-a durut cel puţin la fel de mult aşa cum ceri să simt!

Eşti un gând, căci aşa eşti,
dar eşti şi cineva demult cunoscut, iubit,
iar eu,
lumina suficientă să-ţi conducă paşii,
cu încredere în tine, tot mai departe,
printre umbrele create,
risipind pericole şi obstacole din drum,
spre comorile din adâncul întunecat al peşterii tale.

Nu ştii nici unde sunt, nici care sunt, dar
lumina lor, imaginea comorilor
văzute în trecere, persistă şi-ţi va da forţa
să-ţi continui călătoria
- uneori obositoare, uneori periculoasă -
chiar dacă, în drumul tău,
vei avea nevoie să aprinzi noi torţe.

Ştii că peisaje fantastice din peşteră
te pot ademeni,
Ştii că poţi să te afunzi
sau să ajungi în labirinturi subterane,
chiar dacă atractive,
care nu duc la nicio comoară.
Ştii că poţi descoperi
locuri noi în care ai dori să rămâi, dar,
orice se va întâmpla, îţi continui călătoria.

Înaintezi,
înaintezi, fără să te-ntorci,
pentru că lumina comorilor a rămas în tine,
suficientă să-ţi conducă paşii.

Să trecem dincolo de cuvinte, prin culoare,
să spargem graniţele acestei realităţi,
Pornind pe firul călătoriei, în noi cineva vorbeşte!

[Mariana Dumitran]

Un poem superb..un amalgam de trairi..o oaza de incantare si bucurie! "Barbatul este ramura de care sta agatata femeia.."   "Femeia e poezia,barbatul e proza ,forta pe care o poate dirija..un zeu!"  "Femeia ,o poveste ,un sentiment ,o stare, un vis!"

Versurile tale sunt asemeni mirajului care incanta sufletul.. Din tot sufletul..felicitari,Irina!!

[Irina Lucia Mihalca]

Minunat ai simtit acest poem, Mariana! Multumesc mult.

Cu drag, Irina