Tu, îngerule

[Irina Lucia Mihalca]

Tu, îngerule 

În călătoria inimii, între posibil şi infinit, 
entuziast, te-ai aruncat temerar, 
într-o primă experienţă, 
divizat în crâmpei de scântei. 
În caruselul necunoscutului dens, 
te scufunzi în adâncul tenebrelor, 
explorezi meandrele minţii, 
netrezit alegi limitarea mişcării 
prin trup de piatră şi pământ, 
cu râuri ce-i străbat întinderile, 
parcurgi spectaculos adevărul 
în cutele întunericului, 
înfloreşti tăcerile, 
auzi cum lutul pocneşte 
şi, printre crăpături, vezi Lumina. 

Purtat de fluxul inspirației, 
modelezi, în trepte, 
creaţia, pământul şi bezna, 
confruntat cu temeri, confuzii, 
îndoieli, pustiiri, conflicte şi căderi, 
le dizolvi, pas cu pas, 
alergi după fluturi, 
colorezi peisaje de vis, dezlegi enigme, 
satisfăcut termini rebusul vieţii, 
trăieşti intens totul, prinzi aripi 
şi treci prin nebănuite sentimente, 
întrebări şi mirări, 
emoţii, dorinţe, gânduri, trăiri, 
parcurgi noi graniţe, cu tot atâtea roluri, 
eliberezi puterea din tine, unind inimi. 
O provocare-i jocul interior al extremelor 
din care faci parte, tu, îngerule! 

Îmi vine să ţip 
şi vorbele se lovesc de tăcere, 
îmi vine să lupt 
şi forţa cade răpusă de vise, 
îmi vine să iubesc 
şi dorul se frânge 
de ecoul stigmatizat de teamă! 
Nu te mai teme, ecoule, 
sunt Adevărul din tine, 
eternul Eu Sunt, 
doar noi, credinţa, speranţa 
şi, mai ales, iubirea!