Tu, frunza înmugurită

[Irina Lucia Mihalca]

Tu, frunza înmugurită

Copacul, tăcut, golit, epuizat,

uitat în bătaia vântului,

şi-a ridicat braţele lungi

spre mâinile lui Dumnezeu.

Are nevoie de ploile Lui,

are nevoie de privirile Lui,

are nevoie de suflările Lui,

are nevoie de-atingerile Lui.

- Închide ochii! Fii, tu, frunza

copacului din mine

înălţat până la cer, până la cer!

Fii, tu, frunza înmugurită,

fii, tu, frunza înverzită,

fii, tu, frunza înroşită,

fii, tu, frunza în galben-suspin tivită,

în paşi de dans, plutind halucinant,

irepetabila clipă!

Lasă-te purtat, cu fiecare frenetic ceas,

cu fiecare nou pas, liber,

improvizând, pe scena vieţii,

dându-i un sens,

fără text, fără rol, fără sufleur,

sub ploi şi capricii, pe cărările

albite de vise, iubire şi dor!

Priveşte, acum, totul,

respir-adânc taina cerului din noi

şi-ascultă-i cântecul!

Simţi bucuria sevelor,

tu, frunza copacului nostru? 

[CIOBOTARIU MARIA]

Prețuire și drag!

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, draga Maria.

Imbratisari!