Ştii tu, omule...

[Irina Lucia Mihalca]

Ştii tu, omule...

 

Ştii tu, omule,

când primăvara nu va mai fi doar o zi,

când florile-şi vor continua înflorirea,

când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul?

 

Ştii tu, omule,

când zâmbetul omului nu se va mai stinge,

când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit,

când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii?

 

Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!

Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere,

În cruciada vânturilor,

fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea,

prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor.

 

Dincolo de eclipsa inimii,

Priveşte, omule, delta cu nuferi înfloriţi,

Tu, cel care mereu te-ndoieşti, priveşte

şi lasă să-ţi treacă furtuna

întinsă în suflet ca viţa sălbatică!

 

Sub cerul dogoritor, mistuit de arşiţa dorinţelor,

în curând, o ploaie binefăcătoare îţi va potoli setea.

 

Sub picăturile din cer,

în primul vis îmbrăţişat sub stele,

simte iubirea,

Respiră pacea din adâncuri,

acolo unde

lumina a străpuns întunericul

pentru ca sufletul să-ţi încolţească

cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!

 

Un nufăr şi-a deschis larg petalele să-ţi nască fiul,

Peste azurul mării în fierbere, o altă furtună,

Un pescăruş cu aripile-ntinse şi-o nouă căutare...