Sub pecetea destinului

[Irina Lucia Mihalca]

Sub pecetea destinului 

Prins în lanţuri ce par veşnice, 
mă priveşti printre valuri, 
îmi simţi nemărginirile albastre. 
Vom şti vreodată 
poezia din privirile noastre? 
Clocotitore putere ce trece 
peste orice neînţeles! 
Viaţa o laşi să-ţi scalde malurile 
cele mai îndepărtate ale adâncurilor, 
acolo unde-ai găsit mereu taina. 
- Unde să te găsesc, inima mea? 
ţi-am auzit vocea pierdută, undeva departe, 
glas de cocor stins în umbră, 
strigăt în noapte, în bătaia ploilor, 
risipind orice speranţă. 
Cutreierăm timpul oprit în adevăr, 
- flux nou de energie - te port într-o poveste, 
aripa zborului, mereu alta şi alta, 
fiecare aşezare pe braţele tale 
ne schimbă destinaţia, 
cuvinte umede, străpunse de ceruri, 
ajung în inima ta, ca pe o taină le strângi. 
Eşti îndrăzneţ în primăvara 
speranţei înmugurite, 
ai de parcurs lumi şi planete, 
mereu prezent, 
reînnoit din pântecul cosmic, 
înconjurat de acel nimb de frumos 
ce te-a făcut să te priveşti 
spre soare, în lumină, 
om liber, aşezat în mijlocul lumii, 
îmbrăţişând-o, simţindu-i tumultul 
din fiecare gest, 
umbletul cald din lume 
şi felul în care te simţi parte din întreg. 

- Destinul mi-a fost pus sub pecetea ta, 
te căutam de-atâtea vieţi, 
ştiu că m-am întâlnit cu cea dorită 
în acea atingere a infinitului, 
în orice mişcare a visurilor mele, 
mi-ai reaşezat lumea mea, 
mâinile tale mi-au strâns şi mi-au deschis ochii, 
eşti raza mea de cerc şi de acolo 
putem deschide orice univers. Acum da, 
ştiu că numai în tine voi regăsi piesele complete!