Staţie comună

[Romita Malina Constantin]

Mă aşteptă. Înalt, impunător, cu ochii ce privesc deasupra tuturor. L-am zărit acolo şi simt că sprijină cerul pe umeri. M-au fascinat întodeauna ochii lui în care s-a adunat destulă suferinţă şi resemnare. Chiar și așa, atunci când mă privesc,devin umezi.
Stă stingher, rezemat de un copac pe marginea străzii unde a parcat maşina.
Este forfotă multă în jur deoarece e dimineaţă şi toată lumea alergă , zorită, care încotro. Este acolo şi pare că nimic nu-l atinge. Mă caută cu privirea scrutător. Mă vede şi mă conduce cu ochii până la el.
Merg zveltă, tânără, cu primăvara în păr, cu braţe pline de dor...Simt pașii pe aleea aceea nevăzută, pe care mi-o creionează ochii lui.
Mă întâmpină cu un zâmbet trist. Arată la fel ca altădată, de parcă timpul nu a cernut decât în sufletul lui. Privirea lui strălucitoare dezvăluie însă că i-am lipsit.
Ne întâlnim rar dar, atunci când se întâmplă, se risipesc toate zilele petrecute departe unul de celălalt. Trăim sentimentul că nu ne-am văzut de câteva clipe.
Suntem și azi legaţi cu un cordon ce pare a nu avea sfârşit. Iubirea noastră a urcat, a coborât trepte şi a trecut prin multe nuanţe. Am fost copii şi am crescut împreună. Am cunoscut naivitatea, puritatea, tinereţea, apoi trădarea, revolta, suferinţa.
Fiecare purtăm acum această iubire ca pe o povară şi căutăm să o îngropăm cât mai adânc de privirea celuilalt dar, cu cât o ascundem, cu atât este mai evidentă. Oricât am greşit unul faţă de altul, ne-am iertat mereu. Dragostea care ne-a unit, s-a transformat într-un sentiment mai presus de noi care acum ne dictează.
El a trecut greu peste orgoliu, eu peste zile goale.

Stă în faţa mea, curat și liber, ca în vremea de început a idilei noastre. Vorbim, ne privim, zâmbim, trăind un amestec de durere şi bucurie. Acum avem puterea să plângem împreună, fără să ne ruşinăm de ceea ce suntem cu adevărat. Plânsul ne uşurează şi ne curăță de surplusuri.
Uneori tăcerea vorbeşte în locul nostru. Cântecul ei vindecă răni vechi, dar cicatricile ne amintesc că avem un trecut. Dacă am fi putut păstra ce am avut ! Pornisem la drum, având pe tâmple cununi de inocenţă şi în braţe nuferi. Drumurile noastre s-au bifurcat şi ne-am rătăcit. Acum avem fiecare propriul labirint.

Parcă suntem iar tineri pe aleile Cişmigiului.
Cerul e senin deasupra noastră. Ne lăsam îmbătați iarăși de mireasma suavă a tainelor din noi.
Ca o pecete a iubirii noastre, din când în când, viaţa ne rezervă câte o staţie comună în drumul nostru. M-am întrebat adeseori, de ce? Acum ştiu! Dumnezeu ne-a hărăzit asta, pentru a supraveţui.
Este blestemul şi totuşi salvarea noastră că amintirea nuferilor ne dă puterea de a parcurge încă o bucată de drum.
Urmează veri, toamne, ierni şi apoi o staţie comună unde întâlnim primăvara. Ne despărţim. Iar! Plecăm fiecare pe strada lui, cu acelaşi bagaj nevăzut, dar cu soare în priviri. Un soare care ne va încălzi o vreme adâncul nostru.