Sărutul lacrimei tale

[Irina Lucia Mihalca]

Sărutul lacrimei tale 

- Nimic nu mă răvăşeşte mai mult 
ca zâmbetul tău! îmi spui. 
Aerul tremură, stelele cad 
şi luna luminează de bucuria ta care 
se-agaţă de un mugur de speranţă 
cuibărit în crăpăturile insulei noastre, 
în timp ce-mi aştepţi cuvintele 
ce vor pluti, în ritmul bătăilor de inimă, 
prin liniştea de a şti 
că dragostea nu va trece... 
- o floare dorită ce se deschide 
pentru a ne dezvălui nectarul vieţii - 

Mercur volatil prin coridorul timpului, 
inima departe îţi fuge să mă cuprinzi, 
emoţiile îţi sunt unde 
care-ţi electrocutează corpul. 
Nu ai mai simţit asta parcă niciodată, 
abia dacă-ţi mai întrezăreşti paşii, 
ştii că sunt un strigăt al sufletului tău, 
singurul semn este cel al tăcerii. 
Vântul serii ne-a risipit cântecul 
şi-o primă stea urcă treptele templului. 

- Pot să te sărut, 
cu lacrima mea, pe flori şi pe buze, 
să-ţi gust adierea viselor 
care m-au răscolit? mă întrebi, 
prin ploaia de lumină 
ce curge, în spirale, peste noi. 

Totul în tine se împrăştie, 
parcă nu mai există nicio ordine, 
lumea ţi-e smulsă din temelii, 
peste măsura trăirii, 
curgerea ta, prin lumea viselor, 
îţi sfâşie orice linişte, 
acea curgere a trăirilor, 
atât de uşoară 
şi totuşi atât de puternică, 
încât nu ştii niciodată 
când ai mai făcut un pas. 

Trupurile noastre unite 
plutesc în derivă, printre constelaţii, 
acea fericire prin care îmbrăţişaţi 
coborâm împreună în cursuri mari de apă.