Să mergem până la capăt...

[Irina Lucia Mihalca]

Să mergem până la capăt...

Să mergem până la capăt

şi dincolo de moarte în tot ce iubim!

Sunt melodia care-ţi răsună

dintr-o carte

cu imagini şi povestiri,

o fată ţesută cu fir de borangic,

astfel încât să poţi vedea copilul.

În cântecul apelor genele ţi se lipesc,

cu rănile tale nocturne încerci

să nu mă uiţi.

În căutarea mea,

prea aproape de soare zbori,

arzându-te,

lacrima-rouă întârziată

se va usca pe aripi de flutur,

iar gândul tău

se va-ntorce în sufletul meu,

sub pecetea tainei

adie singurătatea macului

în albul zăpezii,

de-o aţă o să ţin soarele

să nu-ţi rămână-n vis surâsul,

precum stelele

vor cădea dudele negre.

Himeric orizont!

O flacără trece prin noi,

aruncaţi în infinitul celuilalt,

pierduţi şi regăsiţi în acelaşi timp

voi zâmbi asiatic,

mergând dincolo de limite,

vântul cel nebun va semăna

lumina în calea mea

şi-atunci vom fi noi,

şi-atunci vom fi doar noi...

Lumea este aşa cum astăzi se arată,

devoalare edulcorată

şi nu numai atât,

există încă o altă lume,

o uşă deschisă

spre un temut necunoscut.

Copilul care-a trecut prin viaţă

ca porumbelul a zburat

peste câmpul verde

şi-a găsit drumul spre casă.

În dansul ei de menuet

o ultima frunză moare fericită,

în urma acului, de pânza cerului

cos zeci, sute de cuvinte,

cuvintele devin litanii, vise, trăiri,

cuvinte ce-nfloresc,

cresc, plutesc, zboară.

În palme, nisipul trecutului

se răsfiră-n spirala vântului...