Reamintirea

[Irina Lucia Mihalca]

Reamintirea

Uneori trupul, prin sarea pământului,

fără să vrea, fără să ştie,

refuză să te-asculte, se clatină, nu urcă scări,

o continuare a nopţii petrecute fără mine.

Să nu calci frunzele căzute,

acolo vibrează pământul,

acolo speranţele nu mor,

doar gândurile albite în noua zi!

.....................................................

În razele luminii neînserate urmăreai

sclipirile din ochii mei atât de copilăreşti.

Ai vrea să rămâi pentru totdeauna în camera mea.

Ne-am sărutat, timpul se-oprise,

iubirea-nflorea în atingerea noastră.

M-am îndreptat spre bibliotecă

şi-am luat un îngeraş de pe un raft:

- Păstrează-l, să-ţi aducă aminte de ziua mea!

Îţi va purta noroc, vei îndura multe,

dar vei trăi mai mult!

Cu degetele mele fine şi reci ţi-am atins buzele,

ai simţit nevoia să te contopeşti, să rămâi,

să te uiţi în mine ca un obiect pe o bancă.

Am început să dansăm, un parfum subtil

emana din căldura trupului meu,

ca o grămăjoară de flori de tei.

Tăceri şi pâlpâiri de lumină...

Mi-ai mangait părul, gâtul, sânii,

am început să plângem,

zguduiţi ca un torent de-acel fluid.

Nu-nţelegeai ce se întâmplă cu tine.

Abia te-am regăsit,

mi-e frică să nu te pierd, iubito!

Am respirat parfumul cireşilor din tine,

ai răsărit

atunci când nu mai speram că

ploaia binecuvântărilor divine o să reapară!

Ştii să chemi adâncimile la suprafaţă,

ştii să dai glas tăcerilor! - mi-ai spus.

De ce te temi, de ce eşti trist, dragul meu?

De moarte, de clepsidra în care suntem închişi!

Învelită de braţele tale, între vis şi plutire,

am simţit zidul uitării prăbuşit.

E o iubire veche, o iubire reamintită,

sufletele sunt unite pe vecie!

Intri în locurile unde numai eu mă cunosc,

reuşeşti ce eu nu pot, e împlinirea a tot ce sunt,

rămân acolo unde mă regăsesc,

aşezată-n inimă eşti, cuvintele

nu ar fi îndeajuns

să-ţi spun cât te iubesc.

De unde foamea asta după iubire, iubito,

nu înţeleg căutarea, zbaterea,

zborul, freamătul acesta nestăvilit?

Viaţa se manifestă,

deschide-te, e tot ce-ţi trebuie!

În adierea sărutului, gustul meu

se-mplinea-n sângele tău

ca o incantaţie revărsată peste tot,

plângeai ascultând, n-ai fi vrut

ca melodia să se termine

şi n-ai fi vrut să ne mai despărţim.

- Nu te mai îndoi, iubito,

mai apar cutremure

acolo unde sunt atâtea pătimi,

esenţa însă e magie şi iubire!

- mi-ai şoptit, risipindu-te uşor...