Prof. dr. Monica Grosu - Două recenzii cordiale la cărțile scriitorilor Daniela Ghigeanu și Petru Făgăraș in revista "Armonii culturale"

[Petru Făgăraş]

http://www.armoniiculturale.ro/index.php?option=com_content&vie...

 

Poveștile lumii de smarald - Daniela Ghigeanu

      Prezență distinctă în perimetrul literar albaiulian, Daniela Ghigeanu practică de câțiva ani buni literatura pentru copii, imprimând volumelor ei nota personală de inocență și candoare, așa încât, atunci când îi lecturezi cărțile, nu poți face abstracție de vorba ei blândă, de zâmbetul suav-încurajator din colțul buzelor, răsfrânt parcă și asupra cărților sale de poezie (Parfum de iubire – 2006, Ograda lui Dinu – 2006, Căsuța din turtă dulce – 2007, Mirodenii – 2007 etc.) și, mai nou, de proză (Negustorul de vechituri – 2008, Tolba fermecată – 2009).

     Celor din urmă li se adaugă Oul de smarald (Editura Contrafort, Craiova, 2010), volum ce unește într-o compoziție narativă emanând bunătate în starea ei genuină și multă afecțiune arătată copiilor, nouă povestiri, toate circumscrise unui univers al năpăstuiților de soartă, animați, în schimb, de înalte valori morale. Nota particulară a acestor proze constă în creionarea acelui decor cvasi-real în care personajele se mișcă, experimentează, iar, uneori, evadează în reverii simbolice.

     O zi de vară, povestirea ce deschide volumul, surprinde instantanee dintr-o grădină țărănească, unde totul decurge firesc și tipic pentru o zi liniștită de vară cu îndeletnicirile-i specifice. Lectorul resimte parcă tihna vieții de la țară, îmbibate de tradiție și de o calculată așezare în tainele existenței, fiind invitat la o călătorie regresivă, într-un cronotop simbolic, al fericirii și blândeții, al comuniunii creștine și al iubirii salvatoare. Coordonatele spațiului recreat transmit siguranța și pacea, devenite himere în epoca tehnicii avansate, în aceeași măsură în care instaurează drept piloni de rezistență spirituală, binele, adevărul, frumosul, buna-cuviință. Mai multe personaje ilustrează faptic aceste valori, aducând cu generozitate exemplaritatea gestului frumos.

     Limbajul e colorat, cu mărci ale spontaneității, decupat tot dintr-o poveste atemporală a răbdării și bunei măsuri în toate, și trecând regal peste clișeele tipice genului. Este motivul pentru care aceste povestiri ocolesc elegant zonele unor formule banale și aderă la un tărâm al originalității dialectale, cu tonalitate și stil proprii. Sub condeiul modelator al Danielei Ghigeanu, portretele se încheagă în tușe ferme, trădând vocația de psiholog, dar și apetitul pentru detaliul pitoresc, particularizant, pentru coloratura temperamentală și dinamica gesturilor. În seria unor astfel de portrete îl includem și pe simpaticul bătrânel Rudolf, un negustor de vechituri dintr-un târgușor norvegian, căruia sărbătorile Crăciunului îi aduc un cadou deosebit, anihilând perspectiva azilului de bătrâni.

    Bonomia personajului mai sus amintit nu rămâne fără o binemeritată răsplată: ,,Avea, totuși, o satisfacție: clienții îl iubeau, era o figură familiară în târgurile unde își vindea marfa, un bătrânel cumsecade, cu pălăria pleoștită din fetru, de un verde decolorat, cu nelipsita lui vestă de lână și cu felinarul atârnat de coviltirul căruței. Mai avea bătrânelul un clopoțel vesel care anunța trecerea lui prin târguri și sate. […] Bătrânul era glumeț cu toți clienții, nu se supăra niciodată, chiar dacă unii întreceau gluma. Îi plăceau și lui poveștile târgului.” (p. 17)

     Daniela Ghigeanu demonstrează că literatura pentru copii se scrie mai ales cu sufletul și abia în al doilea rând cu mintea, așa se explică, probabil, darul autoarei de a conduce firul poveștii, înseilând imagini dintr-un decor foarte bogat vizual și auditiv. Aș adăuga și aspectul olfactiv, dezvoltat și acesta prin izuri și arome de fructe sau legume, amintiri gastronomice dintre cele mai apetisante și o pledoarie pentru vegetal, pentru luxurianța și strălucirea naturii.

    După cum bine știm, literatura pentru copii constituie un impuls spre valorile morale și, în acest context, proza Danielei Ghigeanu se poziționează fără rezerve, deținând, așa cum era de așteptat, un pronunțat caracter educativ. Există fraze întregi care evidențiază aspectul moralizator, pilduitor al evocărilor, fie ele de sorginte realistă sau pure ficțiuni cu prințese, dogi sau paji ce se descoperă pe sine. Spre exemplu, ,,tânărul Antonio înțelese că oul de smarald este darul înțelepciunii inimii, dar care se revelează celor însetați de adevăr, de frumos și de bine. El îl căutase mult în afară, în lume, dar acesta se aflase tot timpul înăuntrul lui.” (p. 67)

     Constatăm o fuziune necesară, în viziunea autoarei, între real și imaginar, un conglomerat de fapte și trăiri recognoscibile în cotidianul imediat, înnobilate însă prin actul narării. Poveștile rezultate construiesc un orizont de semnificații cu impact puternic asupra mentalului infantil, pe care-l poartă magnetic spre zări și etape înfiorate de mit.

     Oul de smarald impune un ceremonial al povestirii, reiterat cu duioșie și blândețe, răbdare și bunătate, de o instanță narativă cu propensiuni spre reflecție și meditație, cu un avânt de imaginație și asimilări livrești dintre cele mai nimerite. Și în proză, ca și în poezie, Daniela Ghigeanu dovedește același talent de a se instaura matern și germinativ în universul nou recreat, pentru a dispersa forța vibrațiilor personale spre lumea celor inocenți sau aflați în deriva unor dificile căutări.

Furtună răsfrântă în curcubeu - Petru Făgăraș 

     Înscriindu-se în peisajul liric diversificat al momentului, Petru Făgăraș impune, în linii fundamentale, prin recentul volum de versuri, Risipit în curcubeu (Editura Altip, Alba Iulia, 2010), un univers al nuanțelor multiple, al interferențelor de perspectivă literară, specifice modernității plurivalente. Poezia sa constituie alternativa scriptică ce înregistrează, dincolo de aparențe, surplusul de gânduri și trăiri ce-l traversează pe poetul sebeșan, Petru Făgăraș fiind o prezență activă a Cenaclului literar ,,Lucian Blaga”, un pasionat fotograf și om de cultură, atent la devenirile artei în sinuosul traseu al postmodernității culturale.

     Toposul imaginarului poetic se configurează între două repere geografice fundamentale, Valea Sebeșului, cu a sa alchimie montană de muzică și contemplare, și austeritatea Râpelor Roșii, care subsumează inevitabil și experiența lirică blagiană, devenită reper valoric fundamental în acest decor evanescent de lumină și cultură. ,,Din Stânca Nemuririi,/ curg stelele spre Râpele Roșii!.../ umbra Titanului acoperă cerul,/ vărsând muguri de lacrimi/ în Pârâul din munți!.../ și-n Valea Frumoasei/ se-adună suspine/ punți către veacuri/ în frâu curcubeu!...” (Titanul).

     După sugestia titlului, universul poetic se așază cu generozitate sub luminiscența unui curcubeu de raze ce pare să unească, printr-un arc simbolic, pământul de cer, viața de eternitate, ființa de absolut. Avem invariabil senzația unei continue înălțări pe culorile optimiste ale curcubeului, simbolistica astralului beneficiind de o figurație vastă. Bucuria clipei se asociază cu lumina, cu iubirea de frumos, cu o lume visată ce cade în falduri bogate, suprapunându-se peste universul realității, dar fiind în același timp traversată de un fior meditativ și o abia perceptibilă melancolie.

     Această lume ipotetică trăiește într-o armonioasă desfășurare de imagini, fără a se lăsa totuși iremediabil captivă în orizontul optimist al curcubeului. Sărutul împăcării, curcubeul ca liant între lumea de jos și cea înaltă, celestă se proiectează pe un fond elegiac, o tristețe metafizică, adâncită în scorbura cuvântului, căci poezia lui Petru Făgăraș rămâne una a discreției și a gestului rar, executat cu eleganță și noblețe, însoțit de o tăcere care tulbură, precum în versurile: ,,Cred că sunt/ arcul ploii,/ sau poate-s doar,/ lumina din parc!.../ și mă închid/ în arbori,/ prin licărul chemărilor/ din stele!.../ abia atunci pământul/ se va uimi de/ drumurile mele…/ abia atunci vei putea,/ la țărmuri/ să-mi aduni epavele,/ din nisipul scoicilor,/ pline de mistere!...” (Misterul unui poet).

     Poemele prezentului volum gravitează hieratic în jurul iubirii ca sentiment dominant ce asigură coerența și solemnitatea vieții, chiar dacă uneori eul liric pare alungat într-o zonă a solitudinii cu fragilitatea și vulnerabilitatea ei. Poezia lui Petru Făgăraș cântă inefabilul iubirii, fără senzualități deformate, ci cu potolirea și calmul maturității sau chiar cu o pronunțată percepție spirituală: ,,Mi-e sufletul/ rai încolțit/ și izvor!.../ durerile tale/ se varsă în mine!.../ Mireasma iubirii/ în ceruri se vinde!.../ Iar Dumnezeu/ ne-a transformat/ aripile în mâini/ ca să putem iubi!...” (Destin).

     Neîncorsetate strict în tipare clasice, poeziile par mai degrabă afiliate unor formule moderne, mult mai libertine, ce nu exclud totuși muzicalitatea, fără a o căuta îndeosebi. Nici excesul de metafore nu este o dominantă a demersului liric de față, chiar dacă o anume propensiune spre înțelegerea expresionistă a lumii împletește cu vivacitate un șal al registrelor lexicale de sorginte cultă. Accentul cade, așadar, pe latura picturală, pe creionarea detaliului fin, a stării interioare, pe decodarea atmosferei ce imprimă un stil al sobrietății și sincerității totodată. Alte poeme converg spre o mai accentuată latură confesivă sau de natură ludică, fără a-și pierde însă fiorul căutărilor și răspunsurilor fundamentale.

     Discursul liric certifică o comuniune profundă cu teluricul, așezat însă în proximitatea astrelor, cu tainele veșniciei spre care gândul înnoadă incantatoriu versuri de dragoste, relativ luminoase, asociate spiritului, credinței divine, armoniei universale pe care eul liric încearcă, la rândul său, prin elanul creator, să o completeze, configurând un regim al candorii interioare. ,,La marginea cărărilor din noi,/ te chem în taină/ Visarea să-ți pierzi,/ prin melancolia frunzelor ce cad,/ cu umbre ruginii!.../ Vino, peste miriștea sufletului meu,/ transformat în gară,/ în care nimeni nu vine,/ din care nimeni nu pleacă!.../ mă-mbăt apoi cu un strop de vin/ din lacrimă de soare,/ din apa timpului retras în matcă!.../ de dorul tău,/ eu mai rămân!...” (Suflet).

     Se poate remarca destul de ușor tonul cvasi-religios, disponibilitatea afectivă a eului liric, profund contaminat de miracolul absolutului din ființa umană, de focul stelar al privirilor sau de sentimentul participării la un adevărat ritual al existenței. De aici, fascinația împlinirii prin actul iubirii spiritualizate, prin taina magistrală a dăruirii de sine. ,,Ascult briza mării,/ în gustul răsăritului/ de soare…/ nisipul din clepsidră,/ s-a adunat pe țărmul/ sărutat de valuri,/ ce curg curcubeu/ prin noi…/ sub pleoape/ de visuri-lumină/ din labirintul veșniciei,/ un înger ne-nalță,/ cu mâinile-n eter/ și-n palme ne curge setea/ revărsată într-o/ mare de dragoste!...” (Meditație).

     Petru Făgăraș înregistrează în culori nealterate de faptul cotidian mărunt, neliniștile ființei, precum și aventura onirică a universurilor paralele, totodată cu gestul mărinimos și solitar al reconstrucției, al resemantizării personale, al acompaniamentului de senzații și reflecții, modelate cu naturalețe și deplin elan tineresc. În zborul său intelectiv și afectiv, poetul desenează siluete spirituale ale înălțării, eludând programatic erodarea trupului sau amenințarea morții (pe care în mod evident le recunoaște): ,,În miresmele/ bujorului de munte/ cu tandre. Doruri-petală,/ curg gândurile mele/ pe piscuri/ de speranțe…/ ducând semințe/ curcubeu,/ ce le-am sădit în noi/ zi de zi…/ și încolțesc în timp,/ niciodată pierdut!...” (Semințe curcubeu).

     Un dor nostalgic și abia șoptit de viață frenetică se face totuși simțit în acest cadru al împăcării crepusculare cu lumea și cu sine: ,,M-ascund în maci/ crezând că vei veni…/ în șoapta dimineții,/ dar ploaia-lacrimă/ m-a stins…/ doar fluturi albi/ și-o Crisalidă/ m-au amăgit cu dorul,/ când încă norii/ tot mai plâng,/ rămân arici/ în câmp de maci/ și-ncet mă scutur/ de petale!...” (Dor)

     Risipit în curcubeu reușește, în opinia noastră, să creioneze printr-o gesticulație a fineții și lirismului, un imaginar poetic pe cât de coerent, pe atât de personal. Felicitări autorului!

Prof. dr. Monica Grosu

Redacția Armonii Culturale

[Vasilica Ilie]

Frumoase, amandoua, recenziile! Felicitari doamnei Monica Grosu pentru ca a stiut cu talent sa "incondeieze" aceste scrieri ale autorilor Daniela Ghigeanu si Petru Fagaras. Celor doi autori le doresc mult succes mai departe! Cu drag si prietenie, Vali