Priveşte cerul...

[Irina Lucia Mihalca]

Priveşte cerul... 

Priveşte cerul, în liniştea nopţii, 
chiar dacă lacrimile căzute 
pe obrajii fierbinţi 
lasă, în urmă, o durere amară, 
priveşte cerul, de la marginea lumii, 
chiar dacă cortina cade 
şi dâre adânci se zăresc în nisipul vieţii. 

Ritmul dansului, ca şi ritmul existenţei, 
în spirala timpului, îşi poartă paşii 
la marginea prăpastiei, 
luminând calea celor din urmă. 

Priveşte cerul, în liniştea nopţii, 
mergi mai departe, deschide noi uşi, 
credinţa să-ţi fie nemărginită 
şi, Cupidon, 
încă o dată, va poposi pe umărul tău! 

- Nu este niciodată timp suficient 
pentru noi, iubito, 
cu tine, lângă mine, un marinar sunt, 
pe o mare bătută de vânturi! îmi spui. 

Culcaţi pe nisip, în timp ce luna palidă 
atrage fluxul de pasiune, 
corpul tău 
m-acoperă cu primul sărut, 
înainte de a continua explorarea. 

Clipe, clipe adunate împreună, 
fiecare moment e o călătorie spre final, 
un şirag de clipe este viaţa noastră, 
fragilă lume de lumini şi umbre, 
clipe, magice clipe, lasă-le să plece! 

Priveşte cerul, de la marginea lumii, 
înflorit de palida lună şi muguri de stele, 
şi lasă visul să se-nalţe, 
acele sunete uitate, un cer spre alt cer, 
ca un timp pierdut, 
până când vom găsi dragostea 
în inimile noastre, în primul rând. 

Distanţa ne trage în braţele ei, 
doar marea, seducătoare, 
te reţine, acum, în braţele ei. 

Clipe, sanctuar de clipe, 
clipe-adunate împreună 
către acea unică, ultimă, clipă.