Primul pas

[Romita Malina Constantin]

  Noaptea s-a cuibărit la mine in fereastră, aducându-mi ofrandă, un cer desenat cu stele. Aerul este puţin rece si dulceag, copacii sunt împodobiţi cu flori suave. În întuneric, se disting coroanele lor albe.
Am fost ravăşită, o perioadă lungă de timp iar acum,după o bătălie grea cu mine, încerc sa mă regăsesc. Mă simt ca un copil care face primii paşi şi încearcă să pipăie atâtea nuanţe din curcubeu...
Sunt ca o mireasă în ziua nunţii iar primăvara este altarul în care păşesc. Lumea pe care încerc să o recunosc acum, fusese în interiorul meu, dar nu descuiase nimeni uşa.O încuiasem eu,cine mai ştie când...cum?
Zăvorul greu, care încuiase această intrare se numea Resemnare.
Am încuiat Iubirea, Toleranţa, Demnitatea, Speranţa, Adevărul şi Credinţa. Ani de zile m-am ospătat cu Iluzia. Am mâncat şi totuşi îmi era foame, am avut prieteni şi mă simţeam singură, am trăit în belşug şi totuşi mă înconjura atâta pustiu...
Regina care domnea în lumea mea se numea Aparenţa.Trăiam haotic ca toţi ceilalţi din jurul meu. Am fost tânără şi-am fost înfrântă. M-am rătăcit, încercând să trăiesc după convenienţe...
Am urcat pe acea scară şubredă, treaptă cu treaptă. La inceput am cunoscut minciuna, pentru că zâmbeam fals oamenilor şi mă minţeam că sunt fericită.
La a doua treaptă m-am întâlnit cu orgoliul, care îmi şoptea în ureche că trebuie să fiu deasupra tuturor şi că nu trebuie să accept nici zâmbete, nici bunătate,nici ajutor... Minciuna şi orgoliul erau împletite...
Aşa a urmat mândria de sine, apoi a apărut acel sentiment de dominare,acea beţie a puterii... Treptele se îngustează, urci mai uşor şi totuşi mai nesigur pentru că descoperi Deşărtăciunea. Simţi cum foamea nu ţi-a fost potolită niciodată, iar la uşa încuiată, se aud tropote, zi şi noapte.
Lacrimile curăţă zăvorul ruginit, ochelarii aburiţi sunt şterşi, iar imaginile devin tot mai clare. Prin ceaţă zăreşti Speranţa, cu o siluetă subţire şi te miri cum de a rezistat atât de mult timp...
Aşa am simţit şi eu! A trebuit să şterg ochelarii şi să ciulesc urechile. Am întins mâna după ajutor
,neavând nevoie să strig prea mult, pentru că tropotul închisorii mele nu era auzit numai de mine ..erau mulţi, foarte mulţi, cei care auzeau la fel.
Aşa am descoperit că sunt oameni care nu greşesc scara. Sunt la înălţimi ameţitoare şi totuşi în vârful piramidei lor stă Modestia. Am început să înţeleg cum se potoleşte setea.
Sunt la primul pas adevărat prin viaţa mea.
Acum zâmbesc florilor, pentru că au înflorit, ploilor pentru că mă curăţă, oamenilor pentru că există, pur şi simplu...
Demnitatea s-a cuibărit în cotlonul inimii mele şi mi-a inundat fiinţa cu Linişte. Zâmbesc! Aştept dimineaţa... care ştiu...va fi diferită!