Persistenţa trecerii

[Irina Lucia Mihalca]

Persistenţa trecerii

În ploaia caldă de lumină,

pe o cărare

printre mulţi pomi,

mergem de mână la şcoală.

Nu vreau să-ţi spun cum mă cheamă.

Sub un vişin înflorit

ne-oprim

să te-ntreb: - Vrei să dormim?

Nu spui nimic. Învăluită în ceaţa

umedelor oglinzi mă aşez,

îmi aplec capul la pieptul tău,

iar tu îţi întinzi palmele

cu podul lor spre pământ.

Mă ridic, râd, îţi iau mâna,

mă-ntrebi iarăşi cum mă cheamă,

zâmbesc

şi-ţi apăs nasul

cu degetele mele fine:

- Ţi l-am spus!

Într-o solemnă tăcere,

suspinând, mă săruţi violent.

În camera ta, singur, suav,

parfumul meu persistă

în fiecare celulă vie,

la lumina lunii,

pe geam,

priveşti

cu alţi ochi

cum plouă invers,

spre marea de lumină.

Pe masă, lângă cartea-ncepută,

citeşti pe-o frunză apărută

de niciunde:

“Te iubesc ca să te uit,

te uit ca să te iubesc.”*

________________

“te quiero para olvidarte,

para quererte te olvido”- Antonio Machado