Pădurea Soarelui (2)

[Mihaela Moşneanu]

         Viscolul se mai domolise şi o dată cu asta, gerul amorţise. Stând lângă omul cu barbă pe sanie şi privindu-l atent, reuşi la un moment dat să îngaime:

         - Mo... moşule, ci... cine eşti? Ce vrei?

         - Ei, Mitre! Cine sunt eu? Sunt unul din curierii lui Moş Crăciun şi-am să te duc într-un loc minunat, unde n-ai fost niciodată, aşa cum ţi-am mai spus! Vei vedea că legenda Pădurii Soarelui, despre care vorbesc bătrânii satului este adevărată, că Moşul există şi-ai să-l vezi, şi-ai să-l şi cunoşti!

         Când auzi răspunsul străinului, Mitru se supără pe loc. Nu-i convenea deloc ce se întâmplă. Era convins că acesta îl lua peste picior, vorbindu-i aşa. Şi pe deasupra, faptul că bătrânelul întorsese sania spre drumul de unde el abia venise, şi gândul că Veronica şi copiii lui îl aşteptau acasă, asta îl făcu să se înfurie mai mult, decât să-l sperie.

         Însă câinii, care goneau ca nebunii şi lătrau veseli, parcă zburau. Nămeţii albi erau taiaţi cu repeziciune de şinele saniei şi-al câinilor, netezindu-le calea. Iar de pe crengile copacilor seculari, din când în când, neaua albă zbura lin.

         Ziua se dăduse uşor la o parte în faţa nopţii, şi pe cer începuseră să licăre câteva stele. O bucăţică de lună se războia cu un nor care-i tot punea piedică şi n-o lăsa să iasă la iveală.

         După un timp începură să se audă colinde duioase de Crăciun şi apărură nişte luminiţe, care pâlpâiau în zare. Pe măsură ce se apropiau de acel loc minunat, de unde se auzea acea muzică, Mitru credea că se află în mijlocul unui vis de iarnă.

         Sania şi câinii intrară pe o pârtie dreaptă, mărginită de brăduleţi mai înalţi sau mai scunzi, care erau împodobiţi cu betele şi globuri. Pârtia albă, sclipea pe alocuri şi aveai impresia că sunt presărate diamante. Se vedea că neaua  fusese dată la o parte cu lopeţile, deoarece în jurul brăduleţilor verzi şi împodobiţi erau adunaţi nămeţii care semănau cu nişte căpiţe de fân. Muzica se auzea din ce în ce mai limpede şi Mitru rămăsese înţepenit de tot pe sanie, privind, când în jurul lui, când spre cel care îi spusese prima dată că îl duce acasă. La un moment dat nu se mai putu abţine şi îi întrebă iarăşi pe moş:

         - Moşule, ce naiba se întâmplă? Unde mă duci?  

Dar moşul îl ignoră de data asta, prefăcându-se că nu-l aude, privind câinii gălăgioşi şi drumul. Şi-au mers aşa o bună bucată de vreme, în timp ce el nu mai ştia ce să creadă, în timp ce moşul zâmbea în barbă, trăgându-i din când în când o ocheadă furişă.

         La capătul pârtiei intrară printre mulţi brazi şi alţi copaci împodobiţi cu beteală, globuri şi cu fel şi fel de podoabe strălucitoare. Pe lângă ei erau aşezaţi lăutarii care cântau la viori, la fluiere, cimpoaie şi la alte instrumente muzicale. Pe alocuri, câţiva curieri, cărora Moşul le dăduse liber, fiindcă veniseră din călătorii îndepărtate şi fuseseră obosiţi, construiseră oameni de zăpadă, care păreau că zâmbesc. Undeva, la câţiva paşi de Moşul, era şi faimoasa caleaşcă. Cei şase reni, care fuseseră eliberaţi, se plimbau mândri, de colo-colo. În mijloc stătea Moş Crăciun, înconjurat de frumoasele căprioare, de mândrii cerbi încoronaţi cu minunatele lor coarne ramificate şi de alte animale mai mici sau mai mari. Totul era sărbătoare şi strălucea în jur.

         O mulţime de curieri, care semănau cu cel care îl luase pe Mitru de pe drum, se învârteau de colo-colo, treceau prin faţa Moşului, vorbeau cu el, după care intrau în corturi şi se schimbau în haine ca ale sale. Apoi, după ce-i făceau o plecăciune, îşi aruncau câte un sac imens sau mai mulţi pe câte o sanie trasă de doi sau mai mulţi câini, şi plecau spre pârtia pe care venise Mitru şi curierul. Animalele zburdau prin zăpadă, jucându-se şi învârtindu-se pe lângă Moş Crăciun sau pe lângă oamenii-de-zăpadă şi curierii liberi, care, şi ei la rândul lor se zbenguiau cu bulgări de zăpadă.

         Curierul cu barbă opri sania şi câinii în faţa Moşului, la câţiva paşi. Acesta stătea pe o buturugă mare, înconjurat de luminile, de frumuseţea şi de atmosfera încărcată de Duhul Sfânt al Crăciunului.

         Văzându-i, le făcu semn să coboare şi să se apropie de el. Mitru, care era uimit peste măsură de tot ce vedea şi nu-i venea să creadă, se dădu jos de pe sanie şi se lăsă luat de mână ca un copil mic de către curierul moşului, până în faţa sa. Moşul îi privea cu blândeţe pe noii-veniţi.

         - Moş Crăciun, bine te-am găsit! salută curierul şi continuă, Moşule drag, ţi l-am adus pe cel mai neîncrezător sătean din Brăneşti, pe cel care este cel mai convins că Dumneata nu exişti şi că venirea Dumitale în Pădurea Soarelui de Crăciun, este o minciună inventată de bătrânii satului!

         - Da, ştiu că sunt oameni care nu cred în mine, aşa ca dumneata, dragă Mitre.

Faptul că Moşul îi spunea pe nume, de parcă îl cunoştea de când lumea, îl zăpăci de tot pe bietul Mitru, care habar n-avea dacă se mai află pe lumea asta sau nu. Moşul continuă să-i vorbească:

         - Da, da, nu te mira că te cunosc. Fiul Domnului îmi spune despre toată lumea, cum îi cheamă pe toţi, de când se nasc şi despre dorinţele lor. Niciun om nu există pe lumea asta, pe care eu să nu-l cunosc. Şi prin Fiul Domnului, eu le îndeplinesc toate dorinţele, atât cât îi Voia Domnului. Să nu te miri dragul meu că te cunosc, şi mai ales că ştiu că n-ai crezut că eu exist de mult timp, de când erai copil. Chiar eu l-am trimis pe unul din curierii mei să te aducă până aici, ca să vezi că bătrânii satului nu mint. Şi în fiecare generaţie este un om care nu crede în mine, dar eu mă încăpăţânez să-i arăt că se înşeală în privinţa mea. Din generaţia ta, tu Mitre, ai fost cel mai neîncrezător. De aceea am hotărât ca tu să fii unul dintre cei care m-ai întâlnit şi unul dintre cei care vei spune mai departe că Moş Crăciun vine la Sărbătorile de iarnă, în Pădurea Soarelui, în fiecare an.

         Se ridică de pe buturugă şi se apropie de Mitru, care privea în jurul lui fără a mai putea grăi, în timp ce continuă să-i mai spună:

         - Nu visezi Mitre, totul e adevărat. Dacă vrei, dă mâna cu mine, ca să vezi că totul e adevărat, că exist şi eu, la fel cum exişti şi tu.

El îşi întinse mâna dreaptă spre mâna Moşului şi acesta i-o strânse cu o căldură prietenească, cum nu mai întâlnise până atunci. Şi când îl îmbrăţişă, atunci el se simţi cel mai iubit şi cel mai privilegiat om din lumea asta. Abia atunci începu să-şi revină şi îngăimă:

         - Doamneee! Chiar este adevărat! Chiar exişti, Moşule!

         - Da Mitre, sunt la fel de adevărat, ca şi tine. Şi ai să pleci de la mine cu toate care ţi le doreşti. Curierul meu te va duce înapoi până acas’ la tine, ca să nu-ţi poarte de grijă Veronica şi copiii. Dar mâine-dimineaţă să-l trimiţi îndărăt, că mai am treabă cu el.

       - Mulţumesc din suflet, Moşule! Sărut-mâna!

       - Să fii sănătos, Mitre! Şi tu, şi cei dragi ţie!

Apoi îi spuse curierului care îl adusese pe Mitru:

       - Să încarci sania cu nişte saci plini de lemne, să-i ajungă pân’ după anu’ nou. Şi încă unul mare în care să fie jucării şi alte lucruri de trebuinţă pentru Veronica şi copiii săi. Şi întorcându-şi din nou faţa spre Mitru, îi spuse, dar vreau să îmi promiţi că ai să povesteşti tuturor oamenilor din sat că eu exist şi că vin în Pădurea Soarelui în fiecare an, de Sărbători.

         - Da Moşule, îţi promit că voi povesti mai departe, să ştie toată lumea că Pădurea Soarelui este casa ta, de Sărbători.

         În timp ce Mitru îi promitea Moşului, curierul umplu sania cu saci bine burduşiţi de lemne şi mai adăugă încă un sac cu jucării şi cu alte lucruri de trebuinţă pentru Veronica şi copiii lui, alături de săculeţul de lemne şi de plăsuţa de iută, în care îşi avea vreascurile şi toporul. Mitru privi sacul lui şi se miră cât de mic putea să fie pe lângă sacii primiţi de la Moş Crăciun.

         Când  fu încărcată sania cu toţi sacii, aşa cum îi poruncise moşul, se urcă pe ea. Apoi Mitru îl mai îmbrăţişă încă o dată pe Moş, după care se urcă alături de curierul cu barbă. Doar că de data asta, fără ca Mitru să observe, fiindcă era ocupat cu Moş Crăciun, curierul dăduse fuga pâna la unul din corturi şi-şi schimbă hainele cu cele roşii. Acum erau îmbrăcaţi la fel şi asemănarea era izbitoare, încât n-ai fi putut să spui care dintre cei doi era Moşul şi care era curierul.

         În timpul în care Moş Crăciun şi Mitru stăteau de vorbă şi se îmbrăţişau, se auzi foşnind ceva, dar nimeni nu dădu vreo importanţă zgomotului, în afară de câini, care începuseră să latre. Şi când să pornească la drum, animalele li se alăturară câinilor, agitându-se şi scoţând nişte zgomote, care mai de care mai ciudate, alergând neliniştite prin toate părţile. Lăutarii opriră muzica şi rămaseră înlemniţi de ceea ce vedeau, în timp ce renii, animalele şi curierii se apropiară protector de Moş Crăciun.

         Nişte umbre negre apăruseră din senin şi se rotiră în aer câteva clipe, întunecând acel loc minunat. Moş Crăciun şi toţi ai lui rămaseră nemişcaţi, în timp ce lui Mitru i se făcu teamă şi-şi făcu repede semnul crucii. Uitându-se în jurul lui, văzu că şi curierul, şi toţi ceilalţi, împreună cu Moşul, priveau umbrele, uluiţi.

va urma

Mihaela Moşneanu