Oriunde, oricând, oricum

[Irina Lucia Mihalca]

Oriunde, oricând, oricum 

Sensibilitate nemărginită, 
la tine şi cerul e altfel, 
mă regăsesc în cutele cele adânci, 
o altă haină mi-ai cusut, 
lumină de speranţă într-o viaţă, 
trezeşti tot ce mi-a lipsit, 
dincolo de cuvinte, 
fiecare trăire era nepătrunsă fizic, 
un transfer uşor 
dinspre suflet înspre suflet. 
Era nevoia de tot, faţă în faţă cu noi. 

- Unde erai? - te întreb. 
În tot şi-n toate, în el şi-n altul, 
gândul e-un joc, după cum mi-ai spus, 
îi dăm sau nu putere, acum m-am eliberat, 
se risipeşte, deschid ochii şi uite 
intră lumina, gândul devine realitate. 
Între agonie şi extaz 
e doar simţirea, adierea undei, 
suntem oriunde, oricând, oricum, 
totul e-o căutare, cu tine am făcut paşi 
prin locuri frumoase, cu tine am deschis zorile, 
am numărat stelele timpurilor noastre, 
m-ai învăţat să-mi spun pe nume, 
ai fost mereu acolo prezentului, 
un dor de ce-i în tine însuţi, 
îl simţi cum te-atinge în locuri 
pe care le-ai păstrat, 
avem acel loc al nostru. 

Un tumult e sufletul tău, 
departe-şi poartă fiorii pe aripile clipei, 
înălţimile, uneori, te-ameţesc, o sfâşiere, 
o dorinţă mult mai puternică 
decât ce poate să perceapă trupul. 

Mă desfaci în mii şi mii de trăiri 
şi-apoi mă reclădeşti în ordinea ta. 
- Am eu o ordine anume?! - te-ntreb, 
deschizând şi cerul, şi pământul lăuntric. 
Da, perfecţiunea fiinţei 
prin treptele zidite-n univers, 
superbă fantezie în F minor 
cu pauze ce trec, 
una în alta, prin fiecare parte, 
îndemnul irezistibil în mişcare!