Ochii tăi, ochii mei...

[Irina Lucia Mihalca]

Ochii tăi, ochii mei... 

Ochii tăi, ochii mei, două fântâni 
în care ne scufundăm 
pentru-a ne regăsi pururea tineri. 
- un echilibru delicat între viaţă 
şi moarte, acest şuvoi de timp trăit împreună - 
Gura ta, gura mea, furtuna prin care 
trecem înlănţuiţi cu faţa umedă de lacrimi. 
Să ascultăm interludiul dureros 
între prima vrajă 
şi-atingerea mâinilor noastre 
prin ecoul îndepărtat al unui zâmbet! 
În paginile cărţii păstrez, încă, 
proaspete şi verzi, frunzele tale 
culese în drum 
spre întâlnirea cu destinul. 

- Lasă-mă să te sărut, iubito, profund! 
Mă surprinzi acum, te simt ca un torent, 
mult prea departe sunt 
de belşugul binecuvântărilor tale. 
- Sărută-mă, iubitule, intens vreau să te simt, 
să lasăm să curgă iubirea, pornind în jurul lumii, 
larg să desfacem aripa albastră peste liniştea apei! 

- Te sărut, frumuseţe desăvârşită, 
am primit corect trăirea ta sau a mea, 
o simbioză această unire în plan divin, 
un pas mai departe spre vara sufletului tău, 
de neegalat în al meu spirit. 
Te simt sau mă simt în tine, 
un vis îmi pare viaţa! 
Arc peste pietre şi stânci, 
semne şi culori curg înspre izvoare, 
eliberând trecutul cu zorii zilei din spate, 
ştiu că bagajele purtate 
sunt daruri în păstrare 
chiar dacă, uneori, ne sunt poveri. 
Un ropot de ape 
se revarsă din înaltul zărilor, 
te strâng, iubire, mă nelinişteşti, 
cu tine rămân când sunt numai eu, 
ca un ecou ce răspunde dacă îl chemi, 
eternitatea aş petrece-o împreună 
şi chiar nu mai ştiu 
cine sunt, unde sunt, ce fac, 
ştiu doar că mi-e bine 
şi ştiu sigur că sunt cu tine. 
Respir adânc, ameţitoare eşti, 
pe culmi mă urci 
şi de acolo-mi arăţi lumea nebănuită 
pe care numai tu ştii 
s-o desfăşori în faţa ochilor mei. 
Când te-am simţit prima dată 
am rămas mut, prezenţa ta doar mai vorbea. 

Zâmbesc, ştiu ce te nelinişteşte... un cuvânt.