O altă zi trece prin viaţă

[Irina Lucia Mihalca]

O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună

atunci când va înflori vizibil,

marea îmbrăţişează leneş ţărmul,

printre nori, toamna trage cu ochiul.

Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,

în furtună şi-n centrul ei.

În miezul furtunii

vei găsi un punct central

de pace durabilă,

dacă poţi ajunge la el,

asemenea pescăruşului

care zboară prin centrul liniştit,

dar nu trăieşte acolo.

Ne hrănim din acel spaţiu

fără a respinge

experienţa furtunii.

Nu putem ajunge la centru

fără să trecem

prin furtuna care-l înconjoară.

Un paradox,

această profunzime de nepătruns!

Există o prindere între forme,

un milion de vise gata să se trezească,

născute din această minune eternă,

focul care topeşte gheaţa,

un univers cu galaxii infinite

şi planete care

se mişcă, spiralat, în cicluri.

Sunt fericită să te ştiu,

aici în adâncul meu.

Eşti marea mea albastră,

infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!

În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,

o linişte care nu moare.

Imaginea rămasă, zi de zi, aici,

pentru-a rămâne veşnică,

decolorează stelele pe cer.

O lume în oglindă

ca un întreg din puritatea sufletului!

Ai simţit bucuria, ai simţit

şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!

A trebuit să trecem prin furtunile interioare

să înţelegem imensitatea cerului interior,

totul prin iubire, prin metamorfoza ei.

Marea eşti tu, marea sunt eu,

mister, nelinişte, necuprins,

exaltare, melancolie,

vibraţie, pură emoţie!

Mulţumesc, dragul meu,

mulţumesc întregirii-n adâncuri.

Lumina soarelui

începe să se estompeze,

dar luna strălucitoare rămâne.

O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!