Întunericule...

[Mihaela Moşneanu]

Întunericule nu vreau să te mai văd

eşti atât de slăninos şi de guşat

în greutatea urii ce se revarsă-n valuri

din sufletele neştiutoare de iubire

cel mai obez gol pe care l-am întâlnit

vreodată pe unde mergem şi simţim.

Oricât de tare îl doare pe trup

(durerea unui om bolnav e aşa de grea)

că numai bunul Dumnezeu ştie

tot nu are un aşa de mare tonaj ca tine

pentru că măcar durerea

se simte şi e mângâiată de credinţă.

De bietul suflet dacă e să pomenesc

câte le gândeşte şi le duce

pe unde se plimbă trupul prin spaţiu

că-i aşa de împovărat de frământări

pentru că de el este agăţată crucea fiecăruia

ce să ne mai tânguim? că ştim cu toţii.

Să ştii măi întunericule că va veni

acea zi în care vei mai slăbi şi ştii de ce

îţi spun eu acest lucru acum?

Tatăl ceresc nu doarme şi nici nu-i orb

va veni clipa în care îşi va prăvăli lumina

peste tine şi tu vei desumfla ca un balon.

Şi-atunci să vezi cum în sufletele

care nu ştiu să iubească şi habar n-au

ce însemnă un BINE pe lumea asta

pereţii urii vor scârţâi şi se vor scoroji

pentru că lumina aduce cu ea iubirea

care e mai mult decât mirul sfânt.

Mihaela Moşneanu

[Mariana Dumitran]

Minunate versuri!

@ pentru ca lumina aduce cu ea iubirea

care e mai mult decat mirul sfant.@

[Mihaela Moşneanu]

Mulţumesc, doamna Mariana!