În memoria pietrei, o poveste ...

[Irina Lucia Mihalca]

În memoria pietrei, o poveste ...

Pentru fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii,
Cărări se împletesc în lumea lor de umbre
- o curgere tandră -
Poţi privi în oglindă cerul şi pământul,
Aici-acolo, oare, nu suntem tot noi pe aceeaşi pagină?
Desculţă bucuria păşeşte pe durerea intensă.

Un manuscript scris de divinitate eşti, un paradox pe care
mulţi nu-l înţeleg. Privind de pe o treaptă cauţi esenţa.
O poveste care-a rămas acolo, în memoria pietrei,
- o chemare, o rugă, un strigăt, privirea tristă spre o fereastră indepărtată -
Piatra şi respiraţia ei! Diamantul meu, prin mine te redescoperi!

Asemeni fluturilor albaştri,
clipe ce zboară dintr-un timp secat,
se spulberă în roiuri, contopindu-se cu cerul.

Acolo se împrăştie bucuriile colorate, diluându-se treptat
în albastrul zării, de unde
se întorc, sporadic şi neaşteptat, amintirile,
fâlfâind în mirajul pudrat al aripilor,
în desenul punctelor violete, albe şi indigo.

Atunci ne şoptesc florile,
traducându-ne foşnitor, parfumat, multicolor,
poveştile ce par a fi fost ale noastre.

Închide ochii,
te ating în lumina care ne inundă,
hai, lasă-ţi gândul sa curgă aici spre mine,
Între cer şi pământ suntem noi - eu, tu şi universul creat!

Aşteaptă-mă, am nevoie de tine,
am nevoie de iubirea ta, aşteaptă-mă,
Ai nevoie de mine, ai nevoie de iubirea mea.
Să dăm deoparte norii de pe cer,
lăsând doar soarele să ne zâmbească!

La un capăt eşti tu,
la celălalt eu,
luminoşi în timpul ăsta gol şi orb,
împreună,
nemuritori parcă,
strălucind şi nicicând despărţiţi,
în timp ce întunericul, mereu întunericul,
stă în ungherele morţii,
iar noi lucirea irizantă din razele curcubeului.