Luna şi pisica neagră

[Mihaela Moşneanu]

Luna a ieşit la plimbare pe cer

fără să caute ceva sau pe cineva de pe-aci

doar se plimbă şi ea ca unica cetăţeană

pe orbita Pământului cu drepturi absolute

nu este interesată de clădiri

de natura abundentă care e ţesută pe planetă

sau de viaţa care în cea mai mare parte

e plecată-n lumea viselor

să cunoască alte dimensiuni spaţiale.

Îşi împrăştie lumina peste tot

când are privilegiul de-a se arăta plină

şi se mai întâmplă că o mică vietate

aproape invizibilă datorită culorii negre

ce-o posedă şi devine o mică emblemă a nopţii

se-alintă şi se cocoţează prin copaci ori pe unde-i vine

miorlăind uneori dezgustător pentru urechile

cuiva care suferă de insomnie permanentă.

Dar nu-i bai!

Că pisica neagră cu ochii cameleonici

insistă să-şi facă vie prezenţa

prin zbughirile şi miorlăiturile ei

privind uneori pe cetăţeana absolută

cu privirea fixă şi înţepătoare făcând-o

pe aceasta să se-nfioare

să se gândească de ce n-o dormi la ora asta

când ea vrea să-şi facă plimbarea liniştită.

Atunci luna încetineşte paşii s-o privească

mai atent şi apoi ce se află prin jurul ei

momentul în care superstiţiile devin vrăjile

din care se nasc legendele altei vieţi

de care omenirii îi este teamă.

Dar pisicii negre nici nu-i trece prin minte

despre ce închipuiri poate să prelucreze

mintea umană în privinţa realităţii

pe care o estompează după bunul ei plac

tulburând psihicul unui om

ea doar vieţuieşte la fel ca toată lumea

mişcătoare sau statică din preajma noastră.

Mihaela Moşneanu