LUI EMINESCU autor Olga Alexandra Diaconu

[Petru Făgăraş]

LUI EMINESCU

Vălul Mayei peste tine

coborât -a lunga noapte,

dar te-aud atât de clar

dintre mii şi mii de şoapte

 

Nu credeam să-nvăţ ca tine

a muri de-atâtea ori

o, şi Nesus mă aprinde

din tălpi până-n subsuori!

 

Mantia ta-nvăluit-a

trupurile noastre toate,

printre valuri mai răsare

cine poate să înoate

 

Şi-aş putea să stau şi eu

într-un colţ privind în mine

ochi divin, neînceput,

dacă l-aş simţi cum vine

 

Nici un punct nu se mai mişcă,

nici pe ape, nici în aer,

Duhul Sfânt a aţipit,

lâna e netoarsă-n caier

 

Şi-aş putea să nu mă tem,

oricum, vremea tot ar trece

şi-aş putea să nu mai sper -

cât zici unu, ai zis zece

 

Ce e rău şi ce e bine

să mă-ntreb, să mă socot?

Dar sunt rele mult prea multe,

a-nţelege nu mai pot

 

Pururi tânăr de-aş rămâne

tot nu pot să mă mai mir

că la început de lume

am primit chiar Sfântul Mir

 

Şi privind adânc în mine

să încerc să mă cunosc?

Dar tot altul mă gândeşte,

ştie totul pe de rost

 

Aud şi acum cum sună

buciumul pe deal cu jale,

lacrima mea rătăcită

stele-o scapără în cale

 

Cumpăna de la fântână

 e un lung suspin acum,

apele născând plâng naţii

de la dac pân΄ la român

 

Zeii daci cântă şi-acuma

prin talazurile mării,

cântă-a dacilor cădere,

rătăciţi în zarea zării

 

Nu mai trece ca o sfântă

luna pe al nostru cer -

fruntea ei e-ngândurată

 de când naţiile pier

 

Kamadeva, zeul indic,

dac-ar vrea să se pogoare -

cu o floare otrăvită

în săgeată, ne doboare

 

Să cunoască toată lumea

rugăciunea unui dac:

nu-n genunchi şi nu iertare

Ne dăm duhul cum copacul,

ne dăm duhul în picioare

 

Vom cunoaşte, în sfârşit,

acea dulce nepăsare

propriul rug când ne topeşte,

dar vom re-nvia ca Phoenix

într-o altă înserare

 

Şi duşmanii-nmărmuriţi

vor vedea cum se iveşte

dintre cerurile rare

un luceafăr rătăcit,

cum s-o arunca în mare

 

dând orizont nemărginit

singurătăţii mării

pe noi nouă redându-ne

din negura uitării.