Inefabila forţă, iubirea!

[Irina Lucia Mihalca]

Inefabila forţă, iubirea!

Dintr-un timp într-altul,
viaţa şi moartea s-au împletit, amestecându-se,
purtându-şi ecoul morţii,
                           - balada jurământului iubirii -

Din altarul inimii,
departe, mereu mai departe,
îl mistuia dorinţa
ca setea beduinilor din deşert,
- un vis
ca vântul pe care-l simţi dar nu-l atingi -

În stingerea zilei, cu sclipiri de argint,
o respiraţie racoroasă fâlfâie
ca aripile unui fluture
rătăcit prin umbrele albastre.

Cu sufletul o cunoşti,
dar doar prin templul lui o poţi simţi.
Întinzi mâinile
şi le retragi înapoi goale,
prizonier lanţurilor dintre cer şi pământ.

Cu dragostea mea o să te înnebunesc,
să fiu eu valul tău,
să plutim, să atingem stări,
să urci deodată cu mine,
să curgi,
să ne aştepte lumina la capătul râului,
Vreau visul
şi desprinderea de trup,
să-ţi ofer roua florilor, înflorindu-te, hoya mea!
- floarea ce nu poate fi definită -
Din faldurile broderiei de vise,
roiuri de fluturi îşi luau zborul,
Puţin înfrigurată
şi uimitor de frumoasă,
îţi şoptea:
“Lacrima de lacrimă mă vei gusta!”

În zori, în mănunchiul florilor,
lacrimile ei
se văd agăţate
ca un semn de disperare.
Sute de lacrimi dulci
se desprind de trupul lor,
se luptă cu gravitaţia,
într-un final, se lasă dominate
de puterea pământului,
Se desprind greu, dar se desprind!

Fiecare floare din cupă plânge lângă ceva,
Plâng pe rând
până se epuizează toată cupa,
topindu-se,
ca, apoi, să se deschidă-ncet altă cupă,
- o poveste în multe trepte,
mereu proaspătă, mereu captivantă-
În simfonia tăcerii,
fiecare cupă îşi aşteaptă inflorescenţa!

Acum văd altfel lucrurile şi lacrimile nopţii,
Sunt lacrimile singurătăţii,
- o femeie neînţeleasă, a adus această plantă
să fie mărturia ei pe pământ -
Te voi vedea ca hoya înlăcrimată,
Cu mare atenţie
te voi culege, lacrimă de lacrimă,
Atât de mult vreau să mă simt
în lumea ta din adâncuri!
O clipă trecătoare,
gânduri, imagini fugare,
ecouri, şoapte străpunse din uitare,
o melodie
pierdută şi regăsită în tine.

Hoya şi femeia
se amestecă, neutralizându-se,
Iubirea, inefabila forţă prin care
se deschid
toate cupele florii pe cerul tău de catifea!

[Lenuş Lungu]

Frumos poem...Felicitări!

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, Lenus, pentru lectura si aprecieri..

Cu drag, Irina