Inca nu are titlu. E inceputul romanului la care lucrez si as avea nevoie de opinii

[Turcu Bogdan]

Am deschis ochii înjunghiați de lumina rece pe care, inevitabil, o captez pe retine. Aceeași lumină îmi desparte mereu genele adâncite în eros inefabil. Un tremur mi-alunecă pe spinare, dispersat în brațe și picioare, tresărindu-mi și codrul îmbătat de iluzii destrămate. Îmi închide himerele în cușca extramundană și-mi rodește pe buzele vinete un murmur pe care nici corticala nu mi-l deslușește…Oare ce oră e? Soarele devorator îmi răspunde prompt cu raza-i pătrunzătoare. Înțeleg că e trecut de amiază, deși trupul simte apăsarea particulelor de nisip din clepsidra perenă de parcă i-ar fi ceasul din urmă. E de prisos să-mi întorc privirea spre calendarul creștin ce atârnă pe peretele biciuit de timp perisabil. Data? E una singură pe întregul panou, scrisă obsesiv de  365 de ori de vreun caligraf paranoic. Cobor din cearșaful rece și obosit de umbra solitară ce-l zdrobește. Azi nu voi zice nimănui ”bună dimineața”, poate pereților încărcați cu povara confesiunilor făcute în ipostaza de interlocutor, devenind uneori chiar arbitru, când inima si rațiunea nu-și îmbinau răscrucea, căci, e greu să clădești echilibratul Sentiment-Rațional. Unii ar crede că distanța dintre cele două organe le-ar face să-și respingă crezurile. Tocmai de aceea mă întreb de-aș putea redeveni embrionul  ce-și săruta odată cu buzele minții inima…Dar nu. S-au grăbit să m-arunce din pântecul zeiței Gaia tocmai pe meleagurile necruțătorului de Hades. Încotro am luat-o? Spre niciunde, căci mă-nvârte Supremul într-un cerc ironic în care alerg, atingând același pământ și-nghițind același aer, care nu mai pare să mă țină în viață, ci-mi otrăvește idealurile aproape apuse. Inspir și încă îi simt mirosul înfipt în albul zugrăvelii ce-mi dă senzații claustrofobe, sau…de vinovăție?

Schimb brusc privirea spre ziarul ce zace pe măsuța presărată cu fulgi cenușii minusculi evadați din scrumiera arhiplină, răsfoindu-l haotic. Din nou îmi caut numele tipărit cu majuscule-ngroșate. Nici urmă de vreun articol, doar știri mondene îngrășate de pornografia unor trupuri înecate-n celulită.

-Ce fac? Știu. Nu-ți plăceau căutările mele pline de speranță și dorința înfocată de afirmare. Erai egoistă, doreai să-ți scriu numai ție. Nici eu nu eram pe departe, căci m-am izolat de tine  în intimitatea literaturii, crezând că mi-e suficient să te port în suflet. Ție însă, nu ți-a ajuns…

  Mă îndrept mai bine spre manuscrisul ce-și așteaptă sfârșitul, căci acum nu-mi mai reproșează nimeni nebunia scrisului. Sunt doar eu și coala de hârtie ce se vrea întrepătrunsă de simțiri arzătoare și de viață. Îi scriu numele în titlu, conturându-l cu o lacrimă ce-ar trebui să-mi fie cheia spre liniștire.  Însă drumul spre tărâmul cernelii mi-e blocat de soneria telefonului ce m-anunță că trebuie să mă-ntorc la redacție:

-Dar încă sunt în concediu, știi doar. Au trecut 2 zile de când s-a dus…

-Iar redacția o să i-o ia pe urme dacă nu-ți continui activitatea.

Cu siguranță s-a întrerupt convorbirea din cauza liniilor de comunicație, căci dezvoltarea industriei implică si astfel de riscuri. Nu mi-ar fi închis telefonul brusc, ci s-ar fi interesat îndeaproape de starea mea.

 Pe cine mint? Când singurul lucru personal pe care m-a întrebat acea lipitoare politică a fost dacă am rău de înălțime, când m-a purtat pe culmile Rodnei pentru aprofundarea unui studiu la care, ulterior, a renunțat, din lipsă de fonduri și imaginație, căci încerca să dovedească influența naturii-mamă în creionarea poeziei. Cert e că singurele rime capabil să le facă au fost, ca și în mediul urban, ”guriță-gropiță” sau ”incearcă-îmbarcă”.

  Îmi aprind ultima țigare ce-mi amorțește parcă sângele odată clocotitor, iar cu fiecare presiune de fum ce-mi iese din gură îmi număr secundele apuse, în speranța că mă voi stinge odată cu țigarea, definitiv… Părăsesc încăperea, aventurat în jungla socială ce m-așteaptă dincolo de ușă. O doamnă îmi face insistent cu mâna:

-Așteaptă! Șerban, mă bucur să văd că ești bine, căci am tot urmărit pe geam și n-am văzut nicio mișcare în casa ta. Mi-era teamă să nu zaci neputincios și suferind.

-Sunt bine doamnă Mariam, doar că mă grăbesc, îi răspund femeii, în același timp grăbind pasul.

-Iartă-mi îndrăzneala, dar ai văzut că…știi tu, la tragicul eveniment n-a vărsat nicio lacrimă doamna Georgescu? Și-i mai ziceai ”mamițica”.

-Nu știu. Eu n-am văzut pe nimeni.

-Cum așa? Nici pe mine, care îi aprindeam mereu lumânarea pe care o stingea vântul înverșunat și gemeam în tăcere?

-Doamnă Mariam, chiar mă grăbesc. O zi bună!

-Am vrut doar să știu că ești bine. Mă mai auzi? Și…coroana de la mine ți-a plăcut? Era singura cu flori naturale de pe întreaga stradă!

Îmi dizolv auzul în zgomotul mașinilor și, chiar și așa, aud glasul coțofanei în surdină, iritându-mi urechile și…mintea.  E de neimaginat ce mână a putut să modeleze asemenea ființe. Sau poate lutul din care sunt plămădiți era lipsit de îngrășământ, prea arid sau…nisipos. Dar Mâna? Mâna! Nu l-a pipăit mai întâi, să-l poată schimba cu un altul ce-și strigă și-așteaptă suflarea? Aceeași Mână mi-a zdrobit obrazul încrețit de povara lacrimilor. Aceeași Mână a prins-o în brațe și-a răpit-o, adormită. Mână!!! Unde ești să-mi dai ce-i al meu și mi-a fost luat!

-Vă simțiți bine, domnule?

-Ă…Da, da. Mulțumesc. Știți cumva ce oră e? îl întreb pe binefăcătorul trecător, în speranța că va uita scenariul tragic pe care i l-am oferit gratuit.

-E două jumătate. Dar sigur vă simțiți bine, căci am avut impresia că vorbeați singur.

Ah! N-a uitat, fir-ar ea de oră!

 -Nu vorbeam singur, doar că…cineva mi-a furat ceasul de pe mână, de aceea strigam să mi se dea înapoi.

În sfârșit îi ies din atenție și mă reped spre ușa redacției, unde mă vor aștepta 10 clone mutante ale vecinei Miriam si trecătorului, doar că de data aceasta viteza nu mai e o scăpare, căci stau pe loc, încătușat după biroul ce-mi pare tot mai mult o celulă de condamnare.

-Îți aduc o cafea? Întreabă asistenta, de parcă ar fi vrut să spună ”ești bine?”.Încă îi văd în ochi dorința de a mă avea, parcă mult crescută în pupile.

-Fără zahăr, te rog. Și, Andrea, adu-mi și arhiva pentru zilele în care am lipsit.

Mirosul boabelor de cafea înecate în apa clocotită mă face să cred că raiul există. Iau o gură mică pentru a-i simți aromele halucinante, însă nu coboară mult în corpul meu căci sunt nevoit să o vărs, apăsat de o tuse de nebunească uimire:

-Cum? Nu cred ce-mi văd ochii! Cine a trecut numele meu în acest anunț de comemorare? Andu, îmi dai o explicație?

-Dă-mi să văd. ”Astăzi iubita mea soție părăsește lumea, însoțită de îngerii pe care-i rog s-o ocrotească cu pace si odihnă veșnică! Cu inima sfâșiată, soțul Șerban Voinescu.” Da...E foarte tristă dedicația. Încă o dată, condoleanțele mele.

-Cred că îți bați joc de mine. Chiar tu, care mi-ai auzit atâta timp ironiile pentru cei care scriu asemenea reclame poetice? Nu cred...Sunt înconjurat de o adunătură de proști!

Am ieșit din clădire cu gândul de a nu mă întoarce. Rup o filă din viața mea, cu speranța că schimbarea mă va ajuta să uit. Schimbare...De asta am nevoie. O să modific locul fiecărui obiect din casă. Așa, poate mă voi simți un străin lipsit de certitudinea celor întâmplate în acel loc blestemat. Încep cu lucrurile ei ce parcă mă ard cu fiecare atingere. Îmi scapă un caiet cu copertă groasă, albastră. Nu știu să-l fi văzut vreodată, chiar eu, care am un al șaselea simț destinat observării si cercetării cărților. Îl deschid, iar prima filă îmi orbește privirea: ”Jurnal”. O fulgerare-mi străpunge cordul și-mi sfâșie ultima bătaie acută, ce se propagă în pereții ce-ncep să se scuture. Sau e tremurul meu pe care nu mi-l pot stăpâni, căci parcă țin în mâini Biblia dintâi și totodată Apocalipsa ce-și urlă chinul. Privesc dezamăgit în oglindă și-mi iau la rost lăuntrul. Ce voi face? De ce mi-a ieșit tocmai acum în cale, când vroiam să uit totul, să fiu din nou? Iar tăcerea Ei? Ce mai înseamnă azi pentru mine? M-a îmbrățișat în minciună și-n mistere feminine. Eu de ce i-am dezvăluit până si ultima simțire a personajelor mele? Putea să-mi ceară părerea de scriitor, de critic literar. Sau vroia să-l ascundă la nesfârsit? N-o să-l citesc. Nu pot, i-aș păta amintirea, dorințele, simțirea. Îl arunc în șemineul flămând de flăcări și jăratic. Azi îl hrănesc cu gânduri apuse-ntr-un mormânt dureros de tăcere. Tăcere? Poate-i pot afla ultimele cuvinte, înainte să fie răpită de Mâna necruțătoare. Mi-arunc palmele în căldura demonică și rup ultima filă a jurnalului. Doar atât voi citi. Ultimele cuvinte, comoara:…

”17:45 Viaţa...până acum o consideram consolare, doream să trăiesc cât mai mult. Doar gândul la moarte mă înspăimânta, conducându-mă spre cugetări abisale: frică de moarte.Azi însă totul ia o altă perspectivă. Azi, viaţa nu mai e acel cunoscut, nu mai e certul care mă motivează să mă avânt pe culmile sale. Azi, viaţa e inefabilul ce mă conduce spre declin, ce mă aruncă în decădere. Moartea devine TOTUL: scăpare, siguranţă, fericire. E singura cale de a evada din lumea aceasta meschină şi plină de aroganță şi făţărnicie...E păcat că au ajuns să mă învăluie şi pe mine aceste simţiri ce aruncă cu noroi spre sufletul odată pur. E uşor să rupi acest scenariu pe care îl jucăm permanent pe scena vieţii. E uşor, dar şi greu. Au fost şi scene fericite, acte pline de bucurie sufletească, replici de iubire... Dar, dacă se poate şi mai bine?  Desigur, nu în această lume, ci pe alte tărâmuri, în alte timpuri. Nici măcar imaginarul nu ne mai eliberează din realul ce ne împânzeşte vieţile cu greutăţi şi nefericire. Fabulosul nu mai are puterea să ne descătuşeze din lanţurile de oţel de care suntem prinşi noi, pioni supuşi ai firului sortit încă dinainte de a ne naşte. Liberă alegere? Nu prea cred...zilele, orele, clipele, orice fracţiune nu e altceva decât pământ greoi pe mormântul sufletului meu. Simțirea mea e similară cu a Veronikăi lui Paulo Coelho din primele file ale cărţii.

E ciudat...doresc să mor, dar totodată îmi zboară în minte gânduri la viitorul pământesc.

 E 18:29 şi nu simt nimic deosebit. Şi-a bătut viaţa joc de mine şi acum devin ironizată chiar şi de moarte??? Ce-mi mai rămâne?? Ce?

Şi dacă mor, unde voi merge oare? Mi-aş dori cu ardoare să existe purgatoriu în această situaţie , să mă pot purifica, dezbrăcând armura plină de păcate. Sau, măcar să existe persoana care să mă scoată pe porţile iadului, aşa cum şi Orfeu a salvat-o pe Euridice. Dar cine? Cine să se facă prieten cu Charon  să treacă Stixul pentru mine? Cine să păşească în cruntă Gheena pentru un suflet rătăcit ca al meu? Dar dacă aş fi iertată? Dacă aş obţine drum liber spre Rai? Căci, gândul nu mi-a fost necurat în aceste momente, ci am avut un scop, am fost motivată!

18:36...Deja trece prea mult. Aşteptarea mă macină, mă distruge! O să mă aşez în pat, luând o poziţie potrivită, în speranţa că mă voi stinge. Adio. Adio!”

Retina mi-e încețoșată, parcă otrăvuri puternice i-au fost injectate cu cel mai gros ac al existenței. Nu mai văd nimic, decât cuvintele ce mi-au ucis soția, viața și adevărul. Mi-au spus că s-a stins de moarte bună, c-a murit în somn iar suferința n-a cuprins-o. Ai naibii doctori a toate știutori căci eu citesc negru pe alb că s-a sinucis! Din nou cărțile îmi dau răspunsul, din nou ele sunt oglinda ideală a ființei mele. Vă iubesc căci mi-ați arătat adevărul!... Un adevăr…crunt? Sinucidere?  Nu Ea…Oricine, dar….nu Ea. Era împlinită, îmi spunea uneori chiar că se sufocă de fericire, că mă iubește, c-o desăvârșesc cu dragostea mea. Și ea se confesează unei cărți? Unei foi lacome după cuvinte? Vă blestem cărților căci mi-ați furat ultimele cuvinte! ”Adio, adio!”. Cât de suav trebuie să-i fi ieșit pe buzele aprinse aceste sunete din urmă. Adio vă spun eu vouă! Ardeți! Cenușă de lacrimi deveniți căci eu n-am să mai scriu, n-am să mai citesc, n-am să mai simt decât acel Adio pe care a ezitat să mi-l zică.

Privesc la flacăra plină de explozii vulcanice, aprinsă din trăirile încătușate în romanul aproape finalizat. Privesc cum arde jertfa pe care ți-am adus-o pentru că m-ai părăsit, m-ai dat în schimbul unei lumi necunoscute. Vino măcar și spune-mi că ți-e bine! Strig, cu glasul slăbit și bărbia tremurândă, iar în același timp îmi umplu fără simț paharul cu licoarea bahică eliberatoare. Un J mă poate face imun în fața celei ce se cheamă soartă. Tocmai de aceea, mă opresc din a număra paharele consumate. Poate, așa va avea efectul scontat tratamentul.

Mă trezesc. Dar…stai! Când am adormit? O durere insuportabilă de cap mă forțează să-mi întorc trupul ostenit pe cealaltă parte. Începe să mă doară mai tare, cu fiecare pereche de gene ce se desparte, lăsându-mi orizontul liber. În dreapta mea, un trup își ondulează formele, cu ochii întredeschiși.

-E deja dimineață? Îmi zice cu o voce aproape ucisă de oboseala unei nopți presupun eu albe, în care cine știe ce i-a putut pielea. Dar stai. Și eu am fost în preajmă?

-Andrea, ce faci aici? Ce facem amândoi, de fapt?

În timp ce povestește, mirată de amnezia mea de moment, încep să resimt momentele petrecute în acea noapte, cu adevărat clipe înălțătoare, în care făcuserăm dragoste până la epuizare, căci erotismul ei a crescut în mine , iar eu în ea  și amândoi ne-am înălțat spre rai, pentru a recrea păcatul edenic. Păcat…Acest cuvânt îmi răsună în minte și-n cord se naște bătaia surdă a vinovăției…

-Te rog, Andrea, vreau să rămân singur.

-Ce ai? Ne-am simțit așa bine.Sau, nu ți-a plăcut?

-Nu e asta, doar că nu mă simt bine.

-Am înțeles, dar te sun mai târziu. Ai grijă de tine.

Închid ușa, iar trupul îmi cade pe podeaua rece, unde lacrimile-mi iau formă de-oglindă. Te-am înșelat!...Iartă-mă!

 Încep să reclădesc secundele scurse din noaptea trecută, asemenea unui avocat ce-și întregește dosarul cu probele dezvinovățirii. Îmi recunosc vina inițială și dorința de răzbunare, întărită de starea de ebrietate ce mi-a cuprins mintea. Dar eu n-am păcătuit, căci am făcut dragoste cu Tine. Te-am modelat din mormanul de carne ce mi s-a oferit frivol și ai renăscut, căci părul tău luminos îl mângâiam, iar buzele tale mă mușcau de gât cu pasiunea ce doar în ochii tăi o găseam. Eu nu te-am înșelat, chiar nu! Sudoarea frunții tale îmi umezea buzele tot mai încinse cu fiecare penetrare. Ai fost Tu, căci mi-ai spus printre gemete că mă iubești, iar eu dragostea mea n-am mai oferit-o nimănui. Ai fost Tu, căci ți-am simțit căldura până-n adâncul sufletului…Vino și spune-mi că ai fost Tu, că…nu te-am înșelat!

  Îmi ridic cu greu trupul ce pare a căuta o crepătură cât de mică în pământul umed pentru a intra prin ea, devenind una cu țărâna…libertate. Părăsesc locuința pe care până nu demult o numeam ”cămin”.Acum nu e decât morman de cărămizi ce clădesc piatra sufletului meu și mucegai răspândit de izvorul lacrimilor pline de amar pe care mă obligi să-l alimentez necontenit. Afară plouă. Hm…Îmi amintește de gingășia zilelor de pruncie această propoziție. Parcă nu demult scriam aceste cuvinte doar de dragul caligrafiei, fără a mă gândi că odată chiar va ploua afară, poate chiar și înăuntru, cu stropi tăioși, ascuțiți de drumul cu izbeliști în care s-au aventurat involuntar. Nu puteam scrie că ”Afară e soare”, căci deja implică 3 cuvinte, 3 părți de vorbire…De-asta sunt blestemat să spun și acum că…afară plouă. Mă las lovit de picăturile reci ce se aștern pe haina mea de catifea, de parcă aș fi ciuruit de o multitudine de gloanțe. Nu sângerez căci…mi-au rănit de fapt sufletul.

Mă așez pe o bancă, alături de un câine iertat poate de penitența hingherilor obosiți să injecteze blănuri turbate de simțul neființei. Ca el sunt, un animal ce-și latră neputința, înfigându-și colții canibalic în tot ce nu-i e agreabil. Ah! Câți n-aș mușca și eu…Numai că ar trebui să le sug și veninul ce le curge prin venele îngroșate de neștiință și aroganță. Îmi adâncesc privirea în negrul ochilor fără fund ai maidanezului și-mi simt retinele blocate după bariera inocenței lor. E inocent, deși adineauri îl făceam canibal înverșunat? Da, căci canibalismul lui provine din instinctul ancestral, născut numai din tată, din trupul perisabil, dar eu sunt pionul fără vină al  rațiunii, iar canibalismul meu e unul impus de conștiința ce-mi constrânge până și respirul!...A dat din coadă. Poate îmi citește gândurile și le procesează într-o minte canină. Dar mai bine nu, lipsește-te de rațiunea cu care doar noi, ființele umane, am fost blestemați să trăim. Uneori aș tăia-o din creștetul înecat în gânduri, însă ar trebui să-mi mărunțesc întregul trup, căci am devenit un circuit carnal, un algoritm după care o Mână își încearcă măiestria. Mână, ce algoritm ai folosit să oprești și ploaia cu care începusem să mă obișnuiesc? Tace. Nu-mi răspunde, de teama de a nu mă sfinți , cuprinzându-mă undele sonore pe care le-ar emana, însă îmi lasă ca semn un curcubeu imprimat pe cerul îndoliat. Încep să râd. Eu nu sunt Noe să-ți mulțumesc cruțarea cu pace, nici măcar om de știință nu-s să-ți admir inovata pictură celestă! Chiar nu mă vezi? Sunt așchia ce-a sărit din trunchiul istovit de topoare și buturuga mică ce-ar vrea să răstoarne marele car al filistinilor.

[carmen huzum]

Proza ti se potriveste ca o manusa, Bogdan.  Felicitari! Sunt de-a dreptul incantata

[Turcu Bogdan]

multumesc

[carmen huzum]

Am stiut eu...

Cu mare drag,

[Turcu Bogdan]

multumesc, camy!!! 

[Vasilica Ilie]

Si, ca sa folosesc un termen juridic: se admite! Felicitari! Mult succes mai departe!

[Turcu Bogdan]

multumesc, doamna Vasilica! Sunteti foarte draguta!

[Vişa Marcel]

Bravo Bogdane, prozator scrie pe tine! Baftă în continuare si multă inspiraţie. La început mi se pare ca ai facut exces de metafore, ceea ce-i dă un oarecare iz prea pretenţios scrierii insă continuarea a venit atât de naturală încât am rămas încântat. Felicitări!

[Turcu Bogdan]

Multumesc, Marcel. Cu inceputul, sa stii ca ai dreptate si mi s-a mai spus. Dar l-am facut putin intortocheat, pentru ca cititorul sa zica initial "WTF??", iar pe urma, prinzand ideea, sa zica "waw...acum inteleg" (e o treaba care mie imi place sa o intalnesc in romanele pe care le citesc)

 Merci inca o data!