IN MEMORIAM TUDOR JARDA (11 febr. 1922 – 14 aug. 2007)

[VERONICA OSORHEIAN]

L-am cunoscut târziu – era moşneag,

Doar ochii mai păstrau aprinse căutări;

Privea lumea din sat, prin cântecul cel drag –

Tezaur rânduit în multe prelucrări.

 

Frumoase hori şi limpezi ca apele de munte -

Le-a adunat maestrul în magica-i desagă,

Cei iubitori de cântec în pace să le-asculte

Şi viaţa să le fie, pe Ilve, mult mai dragă.

 

Dacă asculţi o horă, de-a noastră - „De strigat”

Ori line hori de joc – „De amăgit”,

Nu poţi să nu fi mândru, că te-ai născut la sat,

Un sat cum rare sunt, din câte-am întâlnit.

 

Un sat care avea, pe poliţe de brad,

Aleasă zestre  adusă de fii ce-au răsărit

În Leşul de sub munte, de carte cu mult drag,

Lumină aducându-i, la timpul potrivit.

 

De pomenire, vrednică în veci, rămâne

Întâiul dascăl ce-a-nfiripat un grup

De cântăreţi aleşi de cântece bătrâne;

Dovadă, peste vreme, e poza de sub nuc.

 

Leon Leonte rămâne întâiul dirijor,

Şcolit, la vremea lui, în şcolile străine;

S-a-ntors în Ilva Mare dascăl poruncitor

Şi-n Leşu trecea dealul, spre-a împlini ce-i bine.

 

Doar cântece de grup şi al bisericii cântec -

Au fost atunci cântate, în chioşc şi în anvon,

Urmându-i lui Leon alţi dirijori cu suflet,

Până avut-a Leşul şi parte de un DOMN

 

COMPOZITOR cu drag de tot ce-i ţărănesc –

În cântec, în culoare, în sfântul strai străbun,

În sfintele bucate pe care le gătesc

Femei cu trupuri coapte la umbră de alun.

 

Părea de-al lor - născut acolo-n sat,

În mândrul port curat şi alb cum e lumina,

Rostind  vorba în grai – în graiul cel lăsat

De bunii şi străbunii ce-n lut îşi duc hodina.

 

La cântec s-adunau sătenii în şirag,

Uitând de lucrul casei ş-a vremilor povară;

Sub pavăza de dascăl dibaci, cântau cu drag,

Purtând şi bucuria că-s cei mai buni din ţară.

 

Cei vârstnici, câteodată, aduc în vorba lor

Poveşti din vremuri duse alăturea de Jarda,

Când oala cu găluşte fierbea într-un  cuptor

Şi butea cea cu vin o deschideau cu barda.

 

Şi, încălziţi de cântec de-alean şi de jinars,

Se adunau şirag bărbat lângă bărbat,

În dansul din bătrăni condus către hăitaş,

Să-şi răcorească trupul de dor înfierbântat.

 

Şi iar se întorceau lângă cuptoru-ncins

Şi zăboveau, o vreme, la oala pântecoasă,

În trişcă, pe-ndelete, se apucau de zis,

Până când zorii zilei se strecurau în casă.

 

Polog picau apoi, de-a valma, pe un pat

Împrospătat de gazdă cu fân mirositor

Picat din gura coasei, de fete adunat,

Pentru hodină bună şi vis prevestitor...

 

Acele vremuri sfinte sunt duse pe vecie.

Rămân de-acum poveste cuprinsă într-o carte,

S-o afle cititorul care ar vrea s-o ştie

Şi el s-o povestească, la alţii, mai departe.