Şi totul dispare, se pierde, se pierde

[Irina Lucia Mihalca]

Şi totul dispare, se pierde, se pierde

Te-ai trezit din nou

auzindu-mi paşii în camera ta,

îmi cauţi mâna, explozii de gânduri,

contururi de şoapte, sfioase cuvinte.

O parte din noi s-a desprins,

asemeni frunzelor

desprinse de trunchi,

sămânţa însă rămâne luminii,

din nou va multiplica fiecare trăire,

pulsând marea viaţă.

Am ajuns mai aproape de noi

decât oricând înainte.

În liniştea serii, o stea

deasupra noastră

ne luminează drumul,

sărutul copleşitor

şi-mbrăţişarea finală

în acest ultim dans

din ceremonialul iubirii.

Văpăi de aur ne-mpresoară,

sângele ne bate-n artere,

celulele vii aleargă febril,

privile ard în nesfârşit,

împărţim acelaşi poem,

inspirănd miresme intense,

totul se-amestecă, creşte,

în puncte de suspensie,

în piepturi, un cântec

de înaltă vibraţie,

ritmul se-nalţă

în zboruri minunate,

trăim unul în celălalt,

ameţiţi ne-ntoarcem în noi,

ne simţim sufletul

şi zâmbetul lui Dumnezeu

- diafan moment capturat

în mâinile tale

ca aripile unui fluture -.

Ţi-e teamă de timpul

dintre cele două momente,

priveşti în ochi durerea

şi laşi inima să-ţi zboare.

Lin, ca o vioară m-atingi,

îmi săruţi umărul,

cu buzele te dezmierd.

În geamul deschis, perdelele

ne-adie mirul dimineţii

şi totul, în jur, se leagănă,

dispare, se pierde, se pierde...