ŞI EU PLÂNG, ŞI TU PLÂNGI, ŞI EL PLÂNGE...

[Elena Mititelu]

ŞI EU PLÂNG, ŞI TU PLÂNGI, ŞI EL PLÂNGE...

 

În primele zile de independenţă,

nou-născutul îşi plânge protecţia cordonului ombilical;

Copiii plâng cu mofturi pentru a se face prezenţi

şi pentru a-şi ţine autoritari în frâu părinţii neascultători.

Părinţii îşi plâng unele lipsuri

şi lipsa părinţilor...

 

Şi stelele plâng...

Pe cioturi de cruci fără nume,

îşi plâng durerea oaselor amestecate cu tină

în casele pecetluite,

peste care au năpădit otrăvuri verzi,

în locul florilor recunoştinţei.

Şi cerul plânge...

cu ochi mari sau aşchii de apă,

iar florile plâng cu lacrimi de rouă,

înainte de apariţia unui nou început.

 

Şi pământul plânge...

cu lacrimile sângelui

scurs din sacrificii şi chin,

plânge cu lacrimile boabelor de grâu,

sau cu sudoarea frunţii ostenite...

Şi pomul plânge cu bănuţii aurii

după verdele crud.

Pădurea, îngenunchiată de topoare,

plânge după bruma stratului de viaţă

găurit pe vârful munţilor dezgoliţi,

iar marea plânge în hohote de valuri,

protestând înspumată, când vine din larg

şi se retrage umilă de la ţărm,

fără nici un răspuns.

 

Şi eu plâng, şi tu plângi, şi el plânge...

Să nu plângem noi, să nu plângeţi voi,

să nu plângă ei sau ele,

şi... nici stelele să nu plângă!

 

 

[Elena Mititelu]

Mulţumesc pentru popas şi comentariu!

[Elena Mititelu]

Lucia, mă bucură prezenţa ta pe pagina mea. Îţi mulţumesc pentru trecere şi comentariu!

Cu admiraţie, Elena