Fereastră spre noua lume

[Irina Lucia Mihalca]

Fereastră spre noua lume

Sunetul pianului răsună

în jurul meu,

îl simt aproape, amplu,

puternic şi delicat,

mă cheamă, m-aşteaptă,

intrările

şi ieşirile respiră

prin fiecare notă suplă,

prin alungiri,

ecouri, reverberaţii.

Cufundă lumea-n tăcere.

Alunec şi rămân cu el,

e parte din mine

în notele ce se leagănă

să m-adoarmă.

Niciun sunet în plus.

Trezită într-o mare de alb,

privesc în jur,

perdeaua flutură

la ferestrele larg deschise.

Lumina împânzeşte

toată camera lungă

şi trandafirii

albi, surâzători,

par să se bucure de ea.

Lângă vaza cu flori

este o cheie,

nu ştiu la ce foloseşte.

Merg mai departe.

Undeva, retras,

dar nu lipsit de lumină,

pe o măsuţă este un carnet

cu coperţi aurii.

Îl deschid,

nu înţeleg niciun cuvânt,

doar nişte semne frumos pictate,

lângă carnet, o pană de scris.

În faţa ferestrei stau desculţă,

într-o cămaşă albă,

subţire şi largă,

uşor transparentă,

legănată de adierea brizei,

şuviţele rebele ce-mi cad

pe umerii dezgoliţi

sunt în completarea

undelor sonore

ce curg din claviatură,

parcă se joacă şi ele

în adierea caldă.

Simt miresmele primăverii,

schiţez un zâmbet,

îmi place.

Acel sunet albastru,

inconfundabil,

mă pătrunde,

mă simt vie şi toată a lui,

un fulg

alături de vântul

ce mă-mbrăţişează

şi soarele ce mă sărută...