Drumul spre Celalalt

[Turcu Bogdan]

Inevitabil, căutăm în negura cetăţii pe care ne-o clădim cu firidele timpului ce ne împovărează pasul tot mai apăsător. Câte cărări perisabile se pierd în urma risipitorului ce-şi devorează existenţa cu jăraticul cugetului dornic de cunoaştere? Se va sfârşi drumul agoniei când Lutul îşi va descoperi parcela încropirii primordiale, oglinda impalpabilă a eului cufundat în strigătul dezrădăcinării.
Căutăm oameni, prieteni, iubiţi, himere ancestrale? În fond, nu căutăm nimic din toate personajele mundane ce ne conturează sfera existenţialismului personal. Dorim să-l aflăm doar pe "Celălalt", care nu e decât întruchiparea suflării pure din care ni-e construit umanul. Îl vedem mereu, fără să-l cunoaştem, iar răgetul său se reflectă în tot văzutul ce ne înconjoară. Aud strigătul îndrăgostitului ce se vrea iubit cu ardoarea magmei inefabilei simţiri. Aud, neştiind că strigă lăuntrul părăsit de propria-i fiinţă. Nu-i dau ascultare, căci...nu-l aud pe el, ci Lutul străin ce-mi presară scânteie în minte. Încep să-l cunosc şi nu realizez că, de fapt, încep să mă ştiu pe mine tot mai bine...
           Drumul spre Celălalt Eu mi-e însă departe. Încă nu mi-am contopit simţămintele cu puterea izbitoarei naturi. Sufletul meu încă n-a zămislit furtuni declanşate de zgura indeciselor păşiri telurice, iar lava ce se zbate în secunda erosului edenic, scăldat în pasiune aprinsă, mi-e încă străină. Ploaia tristelor clipe, înfiripată în deşertăciunea cordului rănit de apăsarea eşecului existenţial, încă nu mi-a inundat acut conştiinţa. Sunt firida naturii dezlănţuite şi nu infinitul erudit, autoalimentat cu gânduri nemărginite de spaţii şi timp. Când voi atinge treapta supremă, Zenitul dornic să mă adoarmă în nefiinţă, mă va rosti Judecătorul eternului cer. Dar se vor auzi două glasuri, căci îi voi răspunde Eu şi Celălalt eliberat din mine, Ying şi Yang descătuşaţi din îmbrăţişarea forţată în care şi-au închis vise, dorinţe netrăite, ştiute doar de pământul ce-mi simţea vibraţia explozivă.

           Fiecare fărâmă de nisip scurs din clepsidra supremă a trăiniciei urmează mereu aceeaşi cale: drumul incognoscibil spre dăruire totală, spre atemporal necunoscut.Moarte. Numai mie îmi deschide divinul poarta spre înnegurate cărări, brăzdate cu oprelişti nebănuite. Drumul meu nu se repetă, nu e prezis, nu e precis. E doar un joc de şah în care sunt pionul vehement ce caută să-şi atingă ţelul, nebun posedat de ideea cunoaşterii Celuilalt, a regelui absolut ce ţine echilibrat talerul existenţei. Un drum ce nu-mi permite să întorc privirea înapoi, să alerg spre răscruci trecute. Doar înainte mi-e calea. Vă-ntreb...mă va aştepta cineva la capătul drumului?Dacă va fi acolo, pregătit să-şi îmbrăţişeze materialul palpabil, ce va aştepta să strângă la piept? El, care nu e decât oglinda în care-mi privesc nevăzutul, ce părere va avea despre Lutul ce i se arată? Va căuta Lumina din negura ochilor mei. Lumină a Cunoaşterii, căci "Cunoaşterea este ochiul dorinţei şi poate deveni călăuza sufletului"(Will Durant).
Ideea cunoaşterii este cea care a oferit şi marilor literaţi împlinire , pentru Lucian Blaga "a cunoaşte" "înseamnă iarnă", considerând că "Dacă descoperim că viaţa n-are niciun înţeles, nu ne rămâne altceva de făcut decât... să-i dăm un înţeles".Eminescu, în schimb, descoperea versul prin care rămâne "nemuritor şi rece". Sunt doar două exemple din multitudinea erudiţilor ce şi-au recunoscut Eul lăuntric, dezbrăcându-l de scutul lugubru al sferei tenebroase mundane.
           Eu cum te voi cunoaşte, Anonim ascuns în sufletul meu derutat? Îmi voi croi drumul cu frânghii luminoase, de care să mă prind cu puterea spiritului , să trec punţi clătinânde şi prăpastii deşarte, strâns legat de lumina scutului ce mă-nsoţeşte. Lumină pe care mi-o pot aprinde numai prin trăire intensă, neîncetata, căci "Fericirea este viaţa activă"(G. Călinescu). Dar cum să trăiesc absolutul, nefiind absolut? Cum să simt Totul când...sunt Nimic? Literatura îmi deschide o uşă. Citind, pătrund necontenit pe drumuri infinite, iar timpul însuşi devine atemporal. Cu fiecare filă întoarsă dintr-o adunătură de simţăminte pure simt impactul existenţial, eliberator, izbucnit din sunetul cuvântului ostenit, încătuşat pe foaia de hârtie, aşa încât exist într-o lume, dar trăiesc înmiit, căci am fost personajul, victima, inculpatul, am fost şi autorul cărţilor ce mă îmbată cu simţiri himerice. În toţi şi-n toate am căutat. Ce am căutat? Crimă când ura-mi împânzea sufletul, erosul versului pătimaş când mă cuprindea vraja iubirii angelice, infailibile, căci "Am renunţat la mărginitul Eu, nemărginindu-mă-n tine"(Ionuţ Caragea).
           Am căutat şi mai caut drumul croit de "viaţa-plimbare spre somn"(L.BLAGA), chipul pe care îl ştiu fără să-l fi cunoscut, Celălalt chip ce-mi întregeşte supremaţia. E chipul meu ce se reflectă în al tău. Sunt Eu întrupat în Tine. Dar nu ştiu cine eşti Tu. Nu ştiu cine sunt Eu. Sunt încă pe drum...
Aşteaptă-mă!...