...

[Turcu Bogdan]

Îşi are lăcaş în Lut cu suflare încă din Ziua a Şasea, când Ziditorul m-a-ncropit. Mi-e prietenă, iubită, extaz şi lugubru, lacrima cugetărilor mele, izvorul suferinţei şi trăinicia nerostită-a simţămintelor înecate în tăcere. Cum a sădit-o atât de pură măreţul Zeu în sufletu-mi ermetic?...Căci, atunci când invadează ochii cufundaţi în trăiri abisale, parcă mă scapă de tăiş arzător, lăsându-mă încremenit, gol, eliberat de tenebroasa electrizare a cordului veşnic derizoriu.
Dacă aş dezbrăca stropul de lacrimă, rodit din izbucniri vulcanice ce-mi împresoară lăuntrul, ce aş întâlni sub carapacea transparentă, lucind necontenit, prelinsă pe obrazul lovit de timpuri perisabile? Probabil, o nouă carapace, ţinând morţiş să-şi protejeze seva, să nu se piardă-n neştiinţa vremii o strălucire, un semn, o dorinţă.
Dar, dacă s-ar sparge, firide-argintii să curgă din ea, şi-n treacătul lor pe degetul umed, să prindă formă de-oglindă? M-aş putea privi prin ele, dar nu mi-aş vedea chipul, nici umbra, nici văzutul.Doar Sufletul...
Închid ochii să alung şi ultima picătură din penitenţa sufletului, încropind în firida descătuşării poate, toate relele. Clipesc. Clipesc cu ardoare. Gene aprinse îşi scaldă iubirea în miezul secundei ce le uneşte. Îşi dau sărutări pătimaşe, dar scurte, căci ochii geloşi, sortiţi despărţirii tremurătoare, vor numaidecât să vadă neantul întrupat în faţa lor. Doar în taina nopţii-negurate, când trupul se închide în pseudomoarte, în somn jertfitor, se-mbrăţişează cu ardoare geana superioară şi cea inferioară, Zenit şi Nadir ce-şi încropesc în noaptea amorţită simţirile. În bezna tăcută, scăldată în văpaia erosului edenic, se pot iubi cu sfinţenie, căci dragostea lor nepătată atât de intensă e, încât, uneori, dimineaţa, par a mă opri din ritualul învierii diurne, par a se îmbrăţişa atât de tare, că patosul lor mă face să cedez. Le las să facă dragoste încă o clipă, două, dar nu multe. Când se va scurge nisipul aspru din clepsidra supremă, se vor contopi în eternitate, vor face dragoste în infinitul timpului, iar eu voi rămâne stanca rece pe care-şi clatină trupurile-nţepenite. Eu, nefiinţă, iar ele, iubindu-se cu ardoare, vor oglindi mereu pasiunea celui din care s-au înălţat, vor arde-n focul dragostei pe care moartea mi-o zdrobeşte. Rămân un Orfeu necuvântător, ce-şi cântă nefiinţa în cavoul penitenţei...