Dragoste la mâna a doua ( roman – foileton, mai 2019, Piatra Neamț)

[Aurel Conțu]

Cap.2

 

Rezumat cap. 1.

George Apostol, un tânăr aflat la începutul vieții, primește cu încântare vestea obținerii unui post de operator meteo, undeva la o stație meteorologică necunoscută, pentru care susținuse un interviu,în timp ce Agnes Mărgărit, șefa acelei stații, aflată la extrema cealaltă, și care nu mai așteaptă nimic de la viață, își rememorează cu tristețe trecutul la împlinirea vârstei de cioncizeci și cinci de ani…

 

În asemenea momente, rare, ce-i drept, Minodora, care este aproape de vârsta mea, poate un pic mai tânără, mi se pare chiar simpatică. Făcând abstracție de faptul că e cam plinuță și bondoacă, are o înfățișare plăcută, așa cum mi se pare în clipa aceasta când stă pe scaun și-o văd de la mijloc în sus. Acum îi descopăr și sânii uriași, destul de fermi pentru gabaritul ei, și-mi imaginez cum ar fi să-mi sprijin pieptul de dânșii. Puiul, pregătit la cuptor, e delicios, salata ca la restaurant, iar vinul întrece toate așteptările.

- L-am adus personal de la Bohotin, îmi mărturisește ea, venind în spatele meu și umplându-mi paharul pentru a zecea oară.

Nu mă pot abține să nu-i strecor mâna pe sub halatul ei, probabil și din cauza vinului, iar ea nu pare scandalizată, cu toate că nu are nimic pe dedesupt.

- Să știi că ai să-mi lipsești mult, dragule! îmi șoptește cu o voce vizibil marcată de emoție.

E prima oară când îmi spune așa, însă mă prefac că nu observ.

- Îți dai seama cât ai să-mi lipsești tu! supralicitez, continuându-mi explorerea nestânjenit. Cine îmi va mai pregăti minunata ciorbiță de vită cu perișoare și mărar proaspăt, sărmăluțele în foi de viță și toate bunătățile cu care mă răsfeți de câțiva ani?

- Găsești tu pe altcineva!

- La Stânca Vultureși? N-am reușit eu aici! Să știi că îmi pare rău că n-am fost mai apropiat de tine!

- Erai cu Roxana, n-aveai cum! Am apreciat asta!

Dă să mă sărute pe obraz, dar nimerește exact peste buzele mele, lucru care o amuză din cale afară.

- Hoțule!

Se retrage cu pași mărunți în direcția patului, atârnată de gâtul meu, descotorosindu-se de halat și abandonându-mi-se. Mă primește înăuntru-i gemând, cu mișcări repetate de contragere.

- Parcă ai fi fată-mare! îi reproșez încântat.

- Nu toate suntem ca Roxana! se apără ea. Ți-am spus că..

- De unde știi tu cum e Roxana?

- Nu știu, te întreb! Numai dacă nu te superi!

- Stai liniștită! îi răspund și adaug un sărut pe rotula unui genunchi, ajunsă inexplicabil în dreptul gurii mele. Nu obișnuiesc să fac confesiuni despre iubitele mele!

 

 

Nu-i de ajuns că nu pot dormi, mai sună și telefonul.

- Alo!

- Tu ești Agnes? Sunt eu, mama!

- Sărut mâna, mamy! S-a întâmplat ceva?

- Nu, draga mea, am sunat să văd ce mai faci!

Știu că-mi ascunde ceva, nu sună niciodată de-aiurea, la miezul nopții, fără să aibă un motiv.

- Sunt bine în toate privințele! Acum spune-mi de ce m-ai sunat!

- A trecut Todirică pe la noi. Vrea să-i pun un cuvânt bun pe lângă tine!

Simt sângele cum mi se urcă la cap.

- Nu te mai obosi, mamă! Știi de câți ani trăiește cu Maia?

- Mi-a spus că s-au despărțit.

- Și, probabil, i s-o fi făcut dor de mine! De fapt, nu vrea decât să găsească vreo proastă care să-i facă mâncare și să-i spele chiloții! Dă-l dracului!

- Fii și tu mai înțelegătoare, mamă! Acuși te apropii de șaizeci și ești tot singură! Din câte am înțeles, are o afacere foarte bănoasă, vilă, mașină, nu-i da cu piciorul!

Toți greșim!

Mă abțin să nu-i închid telefonul în nas, mereu s-a băgat în viața mea, iar eu am ascultat-o întotdeauna cu sfințenie. De data asta însă n-o mai ascult.

- Am să-i comunic personal ce am hotărât! Mai ții camera mea din față pentru când ies la pensie sau ai transformat-o în altceva?

- Doamne ferește, maică! Cum să fac una ca asta?

- Mă gândeam și eu.

- Nu te mai gândi atâta! Frate-tu este de acord să-ți fac acte pe toată casa, uitasem să-ți spun! Zice că nu se mai întoarce aici!

- Foarte bine.

- Sper să te văd la sfârșitul lui Martie?

- Sigur. Fac Paștile cu voi! Pa! Du-te și te culcă!

Așează telefonul în furcă și deschide altă sticlă de Cotnari. O năvălesc amintirile.

Copilăria magică, facultatea, serviciul, căsătoria, despărțirea de Todirică, depresia, munca. Se privește scurt în oglindă și zâmbește. Arata și acum ca la douăzeci de ani, încă nu i-au apărut cute în jurul ochilor, nu s-a îngrășat ca altele, puțini ar jura că are cincizeci și cinci de ani, nici ei nu-i venea să creadă.