De n-ai fi tu

[Irina Lucia Mihalca]

De n-ai fi tu

Eşti un om cu multe virgule,

câteva puncte de suspensie

scăldate de nisipul cald al clepsidrei,

acolo unde

se coace o nouă secundă,

cu mirări deşirate din dantela timpului

- ca firul Ariadnei -

şi întrebări învolburate,

meandre irepetabile ce pornesc,

în călătoria lor, înapoi spre centru.

O incantaţie revărsată

spre infinit, pe drumul spre tine,

în toate direcţiile,

neliniară, precum e viaţa!

Acolo e totul, în punctul arhimedic

ce-atârnă

printre atâtea chei şi fluturi,

de bolta unui cer nevăzut

şi-n taina cercurilor întrepătrunse

prin straturile de uitare

ce se contractă şi se dilată,

ca inima ce pulsează neobosită

în mozaicul clipelor răsucite

ce mustesc de culori abandonate

de frunzele amintirilor!

Detaşat de umbrele

şi detaliile care domină peisajul,

luminat difuz de ceţurile

ce plutesc fantomatic de niciunde,

în dansul ameţitor,

ridici voalul opac dintre ani

şi-mi şopteşti: - Ce plin de tine sunt!

De n-ai fi tu n-aş fi descoperit nimic,

copil dulce, inocent!

Lângă tine am regăsit o zi

din adolescenţa mea visată.

E un miracol în privirea ta întoarsă

spre o poveste mirifică.

Meriţi toţi stânjeneii din Asia

şi o băiţă cu zăpadă!