Cu tine viaţa nu se mai sfârşeşte

[Irina Lucia Mihalca]

Cu tine viaţa nu se mai sfârşeşte

În lumina apusului uităm de noi,

cu necunoscutul în faţă

paşii ni se pierd în pădure.

Asculţi fiecare sunet

ce curge invers în fiecare?

În căutarea celuilalt,

ieşind din timp,

totul se naşte.

Inima mea,

inima ta,

inimă pădurii,

clepsidre par toate

prin contopirea realităţilor...

Ai viaţa toată înainte!

O singură inimă, un foc etern,

o singură bătaie, un cântec,

un vis şi foamea de iubire,

o viaţă şi-un ceas solar,

un zbor şi o chemare,

un singur cer,

un ritm

în noi

şi-n fiecare frunză

ce-şi urcă tainic

sângele verde din adâncuri.

În beznă copacii-şi poartă

lacrima sau zâmbetul,

în clipe trecătoare

argintul lunii

pe ramuri se prelinge.

Asculţi marea de sunete,

freamătul ei înainte de furtună?

E viaţa, cumva de neînţeles,

cumva încătuşată

prin propria alegere,

atingere tandră, pulsaţie,

privire, cuvinte purtate de șoapte,

magie, regăsire, linişte,

contopire,

surâs al simţurilor,

tăceri ce lin încep să vorbească.

Mereu ai simţit că undeva

( nu ştii unde  şi cum)

am mai trăit o viaţă împreună,

trăirile mele sunt mai mult

decât o parte din tine.

Cu tine viaţa nu se mai sfârşeşte!

Uite, îţi ofer azi viaţa, primeşte-o-n dar,

taina devine parte din noi,

fii steaua ce mă va conduce-n noapte!