Cu-a dragostei lumină...

[Irina Lucia Mihalca]

Cu-a dragostei lumină...

În fântâna inimii am intrat împreună
şi, pas cu pas, adânc
ne-am continuat drumul sub cerurile înstelate.

Eu, rază de lumină,         Tu, torent al cosmosului,
     Eu, val neobosit               Tu, ţărm al mării mele
           când domol şi racoros,       mereu aşteptat şi aştepând,
                 când furtunos şi înăbuşitor     mereu întregul prelungirii mele.

Cu respiraţia ta ai atins-o!
O barcă, efemeră sub steaua, luceafăr-călăuză...

Eu, dintr-un timp anume,                      Tu, din cel prezent       
                 - steaua mult dorită                           - scânteia inimii mele.

Din ochii tăi am îndepărtat, rând pe rând, norii,
- un zbor de fluturi pe cărările durerii tale curgătoare -
am cules spinii tăcerilor străine
şi ţi-am privit lumina pornind în larg s-o ajung.

Pe marginea fierbinte a lumii nu am simţit distanţa,
Am construit fundaţia petalelor zidirii noastre,
- copilul unui vis -
Am redat inocenţei lumini multicolore
şi albe flori de hoya
în timpul ăsta nemilos de scurt,
un alt timp mai aproape de alţi timpi - un timp uitat -.
Atât de intens îl simţim?

Cu credinţă, speranţă şi dor
- două vase prin care iubirea
curge dintr-unul în altul, un transfer de lumină -,
am înălţat copacul vieţiii. Un timp pentru toate!
Vocea mea ţi-a activat dorinţa,
prin focul sărutului a gemut templul trupului,
Cu roua ochilor am udat rădăcinile,
ridicandu-şi ramurile spre infinitul iubirii.

Tu... Eu … o mângâiere
pe-a sufletului durere goală
în clipa prezentă
Etern
În timpul de ieri.