Coșul fermecat al bunicii

[Aurel Conțu]

chipul ei blajin îmi vine în minte

din negurile inefabile ale copilăriei

și acum mi-o reprezint ca pe-o sfântă

de pe icoană

în mintea mea de copil

credeam că sfinții erau și ei un fel de bunici

împietriți în dragoste

fără să înțeleg cum

bunica îmi umpluse camera cu icoane

și candele

să mă ferească de Duhul cel rău

dar cel mai enigmatic lucru de care-mi aduc aminte

era coșul ei din nuiele

în care ascundea tot feluri de lucruri

banale

primul meu dinte de lapte

elefanții de pluș cu picioarele rupte

maimuțoii fără capete

primul desen din cerculețe și linii

intitulat „mama”

o pană neagră de pasăre

amintiri

cum îi plăcea să spună

și-mi explica pe-ndelete ce sunt amintirile

și cum ele se aseamănau cu niște păsări călătoare

precum rândunica de sub streșina casei

care vine și plecă în fiecare an

înfruntând cu inima ei mică toate primejdiile cerului

într-o zi însă nu se mai întoarce

găsești cuibul gol

se poate citi regretul și-n ochii pisicii

întotdeauna  plutește o mare tristețe în urmă

și n-ai de ce te prinde…