cât o felie

[Anne Marie Bejliu]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

aud ecoul cuvintelor tale închipuire

să iubeşti rotund e un blestem blând
rotunjit între două cercuri
halouri ale aceluiaşi copac
între apa pământului şi apa cerului
te înscrii pe rând
în fiecare inel al copacului
apoi numeri pe rând
paşii măturaţi
de cuvinte născute
făcute
născute
făcute

unele sunt dălţi
ale sculptorului
altele sunt
penelurile pictorului
când furios când blând
când lumină
adesea întuneric

te ridici pe vârfuri
şi spionezi următoarele inele

numeri jumătăţile de paşi
de lovituri de daltă
apăsările blânde sau furioase
ale penelurilor

te îndepărtezi

în sala în care
vernisajul
începe cu cântecul unui poem
ajungi la şase paşi de nimic
împarţi paşii în versuri
apoi cuminte
întorci călcâiele
spre peretele oglindă
şi priveşti prelung ce a rămas

aud şi acum
ecoul cuvintelor tale închipuire

când iubesc rotund
sau mai degrabă oval
privesc
rodul loviturilor
şi al apăsărilor
în piatră
şi
pe pânza imensă
mă revăd filă cu filă
printre versurile fără cuvinte

sunt chei care respectă
ritualul închiderii
codurilor prea vizibile
şi al deschiderii
codurilor ilizibile
transpuse
în geometria frunzei de ferigă
în care am regăsit
culoarea sunetul şi cuvântul
îmbrăţişate

se spune închipuire
că îmbrăţişarea lor
atinge cu un zâmbet
infinitul artistului

artistul devine izvor
dalta devine munte
penelul copac
iar rodul ecoului
celor două arcuri de atingeri
devine roua dimineţilor
în care
omul îşi clăteşte ochii obosiţi
cât o felie de respiraţie profundă...