zvâcnet

[Anne Marie Bejliu]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

o pată de lumină
rătăcită în colţul existenţei tale
e căzută pe strigătul tăcut
al unei petale de flori
pe fila de carte îngălbenită
în ceasul prim
al ultimului dialog cu cerul

noaptea răsună
în acea pată de lumină
înfierbântă ceaşca ciobită
pe care goală o duci la buze
când aşterni un cuvânt
în inima unei cărţi nenăscute

abia întredeschisă fereastra
primeşte furul felinar
ovalul luminii lui o înveleşte
cuvântul zvâcneşte în palma ta

e fierbinte pumnul strâns
în jurul poemului
se înalţă la deschiderea largă
a palmei
şi izbeşte de pereţi libertatea
închistarea

celula vopsită armonios doare

desenezi cerul dimineţii

cu privirile obosite de aşteptări
încerci o schiţă
cărbunele alunecă pe foaie

la final bila de biliard
aruncă în colţul ochilor poemul

fuge înaintea ta
pas cu pas îi atingi fuga
şi scrii

o pată de lumină
fugăreşte colţul existenţei tale
se ridică pe strigătul tăcut
al poemului
atinge fila îngălbenită
aşteptările
zvâcneşte dureros
într-o carte
nouă