Arirang, Arirang, Arariyo

[Irina Lucia Mihalca]

Arirang, Arirang, Arariyo

În camera scăldată de razele lunii,
ascult, într-o seară de mai,
acordurile unui cântec tulburător.
O voce diafană, vibrant-tânguitore,
menţinută de respiraţia sa ritmată,
asemeni unei eşarfe luată uşor de vânt,
Arirang, Arirang, Arariyo...

Printre corzile ciupite ale zitherei,
sunetele clare, pure, se sting brusc,
reaprinse, din eter, de magia oboiului
şi-a tamburului, înfrigurându-mă.
Lăsată în voia nadei muzicii,
timpul pare să nu existe,
spaţiul nu are limite.
Simt o uşoară bătaie pe umăr,
am impresia că mă-ntâlnesc cu mine,
cea de dincolo de timp.
Cu zâmbetul cald mă priveşte adânc,
devoalând lumina de chihlimbar
din lumina oglindită.
Uitând de mine, călătorim
în teritorii vaste,
spulberând materia şi umbrele ei.

Timpul suspendat îşi revine,
alert o ia la fugă, în briza serii
năluca se pierde,
întind mâna s-o prind,
în zadar încerc
să reţin acest eu profund.

În nicio oglindă n-o voi putea striga,
în nicio oglindă n-o voi putea privi.

Un regret intens străbate
ultimele acorduri ale cântecului,
ce copleşesc spaţiul camerei, umplându-l,
Arirang, Arirang, Arariyo...

După rugăciune, închid ochii,
în surdină, sunetele lente
îşi continuă
ritmul interior la marginea lumii.
Păşind în tărâmul viselor,
o adiere de mătase
şi-o strângere delicată a mâinii.