Aproape straniu

[Irina Lucia Mihalca]

Aproape straniu 

Mă uit, în zare, la egretele albe, 
la malul estuarului, 
nu se anunţă nicio schimbare. 

Lunile înverşunate trec, 
încă nu baţi la usă, 
în streaşină, zăpada persistă, 
în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii. 

Sub o lună gotică 
şi fiecare clipire de stea, 
prin pădurea de şoapte, 
uşor confuz, dar rezonant, 
noapte de noapte, 
niciun sunet nu se pierde. 

Încerc să nu mă gândesc 
la distanţa şi spaţiul dintre noi, 
dar există momente 
când eşti atât de aproape, 
aproape straniu, atât de aproape, 
mai ales atunci când, 
spre mine, plutesc, în aer, 
curbe delicate ca vălurile picăturii, 
adieri de gânduri, 
miresme şi brize de umbre dense. 

Acolo, aproape, atât de aproape, 
treci, cu mine, pe sub arcada 
ramurii noastre de măr, 
precum un cântec, 
mi-alungi neliniştea din mine, 
îmbrăţişaţi la marginea timpului, 
zâmbetele noastre se-ating, 
fără putere sunt la atingerea ta, 
două lumini care 
redobândesc desăvârşirea. 

Atunci, acolo, atât de aproape, 
îngerii s-au adunat, 
precum mâinile tale 
împreunate cu ale mele. 
În sunetul acelor aripi uşoare 
bătea un contrapunct ritmic, 
în timp ce tu, încet, încet, 
ai zburat de la acest pământ nins, 
de la acest pământ stins...