am văzut pe poarta cuvântului

[Anne Marie Bejliu]

...cum alergau caii sălbatici ai copilăriei,

după umbrele firelor de iarbă,

născute timpului primăverii,

dar călcate de ierni târzii...

 

sunetele erau sfâşietoare

şi urechile mamelor,

îşi smulgeau timpanele,

să audă mai aprins,

ultimile ecouri ale glasurilor firave...

 

n-am înţeles

sau poate vuietul fricii singurătăţii pântecului

şi pieptului golit de vibraţia împlinirii

mi-a adus nemilos,

opacitatea unei oglinzi,

transformată în puzze-lul

visurilor cu aripile frânte...

 

n-am auzit, n-am înţeles...

 

am rămas cu timpanele arcuri,

scurtcircuitate de imaginea golului gol

iar palmele

fremătau a nimic,

a rece,

a gheaţă,

a neputinţa smulgerii din coasa tăcerii absolute,

ochilor odată plini de viaţă...

 

dacă Dumnezeu

ar întoarce fetuşii

şi copii plecaţi spre braţele Sale de abur,

din drumul spre lumină,

cuvintele

şi-ar înflori trupurile doar prin gheaţă

iar filele vântului

s-ar transforma în steiuri.

 

flămândă lume,

ar primi implozia de puritate prea lesne

şi atunci,

viaţa ar deveni o pictură fadă,

abstractă,

expusă indecent

în vernisajele prezentate sec,

de guri ne-vii...

 

pentru aripile gândurilor,

veşnicia este doar un fluture albastru,

ce-şi reconstruieşte aripile,

la fiecare rugăciune

a unui copil...

 

părintele

udă florile anotimpurilor,

căutând căldura pierdută,

într-un vas oval, plin de frunze...