Punctul critic - proză scurtă

[Romeo Tarhon]

Venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu şapca trasă pe ochi...
În unele dimineţi de noembrie, când vântul vijelios împro şcă acidul ploii şi întunericul încă are consistenţă, apăsând ca plumbul, oamenii sunt singuri, cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc în sine... Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ.
Paşii bărbatului singuratic se voalează şi se pierd în hăul propriei umbre. Vine cu ploaia în faţă, biciuit de vântul rebel.
- Bună dimineaţa, domnule doctor!... deschide cabina paznicul şi iese în pragul uşii, trezit din moţăiala lui, din gândurile lui de paznic de noapte, alarmat de scrâşnetul porţii de fier şi de hărmălaia molcomă a câinilor uzi şi flămânzi.
- Cheile, te rog...
- Am lăsat deschis holul de la intrare...
- Mda, mulţumesc...
Adulmecându-l, câinii îl însoţesc ...”câinii şi ei...” Traversează aleea şi curtea urmat de umbrele patrupedelor prietenoase. Luminile ceţoase ale proiectoarelor ancorate pe ziduri se dezintegrează în cer. Doar umbra bărbatului dispare absorbită de bezna incintei. Se îndreaptă spre uşa micului coridor... De aici începe de fiecare dată...
Ca şi acum, în prima dimineaţă în care, ca şi acum, ploua nesfârşit şi oraşul se scurgea în pământ, tânărul medic sosise foarte devreme la institut. Tocmai pătrundea prin întuneric în holul de la intrare. Luneca iritat de zgomotul ghetelor, amplificat de ecou... se îndrepta spre uşa coridorului îngust de nici doi metri, la al cărui capăt distal se afla scara de serviciu contortă. Folosea deseori acest drum mai scurt, spre demisol. Micul coridor, mereu neluminat, lipsit de ferestre... Deschisese uşa. Înainta precaut pipăind când şi când pereţii. Odată i s-a părut că desluşeşte un sunet, o vibraţie, un scurt impuls ...A făcut un pas înapoi. Nu se înşelase: aceeiaşi emisie precedată de un impuls comparabil cu un bip, un păcănit sec şi surd pe care îl simţi în timpane când înghiţi forţat, cu presiune. Dar el nu înghiţise, aerul avea aceiaşi presiune în acel spaţiu...
„Eiii, nuuu, nu este o iluzie, sunetul nu provine din urechea mea internă, nici acufene nu cred să fie...” încerca el să-şi explice logic strania emisie. Acum tatona...Repeta mişcarea. Deodată păcănitul scurt ca un bip şi imediat vibraţia, unda care părea să fie emisă de o sursă din dreptul peretelui din stânga, sau ţâşnind printr-o fantă punctiformă...Îi stăpungea timpanul, îi trecea prin creier, simţea o descărcare în corp... Urmărind şi găsind poziţia optimă, redescoperea vibraţia, o localiza, o auzea clar, perpendicular între cele două ziduri. Transla corpul şi capul pe direcţia aceluiaşi zgomot, vibraţia scădea gradual în intensitate cu cât apropia urechea de zidul din stânga şi dispărea înlocuită de şuieratul discret şi natural provocat de microcurenţii dintre pavilionul urechii şi perete, de trepidaţiile cladirii, de vuietul instalaţiilor şi ventilatoarelor....
Punctul în care percepea păcănitul şi unda acustică inconfundabilă, apreciase şi constatase, era situat la jumătatea dintre pereţi şi exact la înălţimea urechilor, aflat în poziţia în care se găsea şi acum: drepţi, cu corpul perfect vertical, încălţat cu ghetele de toamnă, cu talpă groasă şi tocuri înalte...
Translând încă o dată capul în stânga, uşor, cu mişcări precise pe lungimea vibraţiei, a constatat fără dubii diminuarea şi dispariţia acelei emisii la câţiva centimetri de zid. S-a hotărât să urmărească unda şi spre dreapta. Sunetul, vibraţia, se amplifica, se acutiza ca un ţiuit strident, din ce în ce mai ascuţit, îi străpungea creierul, căpăta materialitate, ca un ac subţire şi lung, ca o sârmă extrem de subţire... S-a retras speriat, cu mişcări atente şi calme.
Nu se mai îndoia în privinţa straniului fenomen, linia acustică exista, sursa emiterii îi era extrinsecă, vibraţia căpăta consistenţă, era ca un fir metalic, o sârmă! ... Putea glisa capul pe lungimea ei. A încercat să-l rotească putin, o durere cumplită, ca la o descărcare electrică puternică l-a năucit instantaneu, simţise firul tăios şi curentul. Gândul existenţei acelei sârme l-a înspăimântat. Îl arsese ca o flacără filiformă, ca un laser... Îngrozit de gândul unui prizonierat stupid, suspendat de un fir invizibil, cvasimaterial, mintea îi proiecta propria imagine cu sine când primii oameni vor fi sosit în clădire şi îl vor fi găsit acolo, captiv, suspendat, poate mort, sau dacă nu, vor încerca să-l tragă, să-l clintească iar blestemăţia de sârmă îl va despica, îl va ucide...
Şi-a impus calm, stăpânire, precizie...Glisa încet, cu exactitate, înapoi, spre stânga, încă puţin... Păcănitul şi gata, s-a eliberat. Îşi regla respiraţia, îşi ştergea sudorile reci...
„Cum, Dumnezeu, doar am simţit cu adevărat...Teribil! Firul...”, încerca să-şi cerifice în gând inexplicabila experienţă. S-a hotărât: va mai încerca , va lupta cu sine, va rezista, va cuceri până la capăt acel ceva ca un fir, cu orice risc, trebuie să aibă un capăt....
Încă o dată, corpul şi capul pe poziţie şi la înălţimea adecvată, deodată bipul, şocul scurt din timpan şi imediat, în creier, unda filiformă, firul...Milimetru cu milimetru, încă puţin, simţea perfect acum, încă suporta, creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr, flectată de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat....
„Doamne, s-a îngrozit realizând accidentul, acest fascicul taie!... Mă va diseca! Sunt nebun să continui....Unde este zidul? Trebuie să mă fi izbit de peretele din dreapta...Am exagerat, m-am îndepărtat prea mult... Hai, gata, calm, sunt calm acum, sunt om, curaj doctore, încă puţin, trebuie să continui...Teribil! Capătul! Limita, maximul... Am scăpat, nu-l mai simt...”
Infinitatea aceea de puncte luminiscente, scintigrafice, trebuie că era energia lui disipată, entropia... Era cu totul liber, puternic, indefinibil, dar cu infinite posibilităţi mentale şi energetice. Putea accelera, încetini sau opri. Putea să compună, să descompună... Doar când a voit şi s-a hotărât, s-a reorganizat, s-a reintegrat...
Redevenise... Acum era iarăşi el însuşi, omul concret, labil şi reversibil. Traversa aleea şi curtea în semiîntunericul serii. Câinii adulmecându-l... Ploaia încetase, vântul amuţise...
-Am lăsat deschis holul de la intrare, poftim cheile!...
-Mda, bună-seara, domnule doctor....
Paşii bărbatului înalt, exagerat de înalt, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi... Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp...

O PROZĂ DE ATMOSFERĂ

În universul din “straniul paradis” cum excelent a denumit Laurenţiu Fulga – locul anume de desfăşurare a acţiunii romanului cu acelaşi nume, Romeo Tarhon plasează, în proza “Punctul critic” – “Venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi”, trezind şi mai puternic interesul şi gustul pentru magie, pentru mirific, pentru fabulos, al cititorului. Cadrul e foarte propice unor întâmplări nebuloase, ca-n nuvelele lui Mircea Eliade. Plonjări în alt timp, în alte locaţii, întoarceri cu câteva decenii în urmă, ori dimpotrivă, aterizând fără veste în viitor, oameni care fac harcea-parcea timpul şi spaţiul, declarându-se victorioşi în lupta cu aceste entităţi fundamentale ale filosofiei tuturor neamurilor, aceste repere şterse din memoria secundei, ne sunt prezentate cu oarecare parcimonie, dar foarte distinct în peisajul paginii, pentru a ne oferi un prilej de introspecţie în sine, fiecăruia: „oamenii sunt singuri, cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc în sine... Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ”.
Lumina şi umbra, dar în chip deosebit, umbra, devine reper fundamental şi el prin permanenţa ei în viaţa omului. Este curios cum, autorul ştie să mărească suspansul cu aceeaşi idee, a omului dispărut „în hăul propriei umbre”.
O proză de introspecţie, foarte analitică, în care parcă, totul se scurge, se prelinge în pământ, oraşul, străzile, oamenii, o dată cu umbrele oamenilor şi ale câinilor vagabonzi care fac hărmălaie, sporind stranietatea atmosferei.
Termeni rari precum: distal, puncte luminiscente, scintigrafice, contortă, emisii, acufene, fantă punctiformă, flacără filiformă, entropie, flectată, undă filiformă, duc cu gândul la fizică, la electromagnetism, la universul ştiinţifico-fantastic, plin de necunoscute, plin de ondulaţiuni universale, dar teribil de exact şi neiertător, al cosmologiei, al medicinii şi al tehnicii super avansate. Nu e de mirare. Studiind medicina, Romeo Tarhon poate face conexiunile necesare pentru a descrie o experienţă la limită:
„...creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr, flectată de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat...”
Surpansul este dus până aproape de paroxism. Sunt stări care nu pot fi descrise-n cuvinte. Şi nici imaginile nu prea te ajută.
După extensia punctului până la o dimensiune acceptabilă, totul reintră în normal şi iarăşi, imaginea bărbatului „exagerat de înalt, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi... Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp...”
Ceva ce scapă simţului şi para-simţului comun, realităţii extrasenzoriale adunate-n cuvânt, senzaţia că lucrurile fiinţează şi că ele sunt în preajma omului pentru a-l sluji şi a i se dedica. La graniţa dintre real şi suprareal, omul dobândeşte puteri şi energii nebănuite pe care le canalizează întru binele general sau personal.
Prozele lui Romeo Tarhon sunt admirabil scrise, admirabil întocmite în gând şi redate pământului cu suflet care suntem noi, oamenii alcătuiţi din lut şi suflare divină.

15 iunie 2012
CEZARINA ADAMESCU