FRIGUL ÎNSINGURĂRII - Volum de poezie de Llelu Vălăreanu(Sârbu)

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

                   Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) a debutat editorial, după in­tense postări pe internet, cu Ferestrele nopții (Edit. Blumenthal, 2010) – un volum de versuri masiv, măsurând parcă o tăcere îndelungată, dar ui-mind prin viziunea „globală”, grandioasă, asupra lumii și, mai ales, prin înșurubarea insistentă, adâncă, în metaforă – arătând o trăire po­etică cel puțin la fel de persistentă pe cât de tăcută în fapt. O compara­ție cu volumul de față ar fi tentantă - ca și o discuție despre debuturile târzii ale poeților în general în literatura română contemporană; dar toate, la timpul lor.

Volumul actual se numește Frigul însingurării și este mult mai suplu, mai concentrat tematic, mai „rotund” ca să zic așa (pun ghil­imele, pentru că poetul are opinia sa despre cerc: „Mai rotundă ca ro­tundul, / sămânța / răspândește ființarea / pe pământ“, Sămânța ființă­rii; în acest sens, volumul său de poezii este ca sămânța, renaște din sine).

Filosofii, când fac poezie, copleșesc de obicei prin bogăția te­melor sau prin aducerea la o temă dominantă a realului, oricât de vari­at ar fi, fâcându-l ei înșiși foarte variat pentru a demonstra puterea de formalizare a conceptelor - iar Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este fi­losof prin formație și vocație. Dacă primul său volum răspundea acelei aglomerări de subiecte și peisaje – cel de astăzi pune lumea în câteva ecuații, fluidizează discurscul, reia uneori până la redundanță, chiar până la manie-rism, unele teme și dă impresia de joc care te prinde, care te țintuiește în lectură, te implică în demonstrație.

Dominanta primă care străbate volumul, distribuindu-se discret între poeme dar având grijă să se adune și în spații argu­mentative de sine stătătoare - este aceea a artei poetice, o temă a cunoașterii în fond. Iată, cât de simplu a cunoașterii în fond. Iată, cât de simplu pre limba filosoficeas- că, explică autorul miracolul creației: „Când am denumit frunza/ Copacul gândea muguri pe ramuri, / implorând să vină căldura din afară / își tot sorbea târziul din așteptări. /…/ Chiar și copacul din mine /cu scorburi pline de cuvinte, / denumindu-le cu numele lor / le tri- mite prin frunze la cer.// Nu știu ce întâmplări / cu norii de-a valma sub ele/ le stropesc cu vorbe la rădăcini / și sfârșesc întrupându-se în poeme.” (Copacul din mine). Această artă poetică are la început cuvântul: lucru- rile și ființele există întrucât au nume; tot ce există trebuie să poarte un nume – chiar fenomenele, relația, dar aici e o taină cum devin acestea cântec. Poetul înțelege, calm: „Cuvântul pe care-l recunoaște inima / re- gele ei încoronat/ când gândul își încearcă / propria putere de convinge- re/ alunecă în mierea rostirii.“ – iar acest transfer nu se face chiar de la sine, cum găsim în finalul acestui poem: „Numai femeia …/ stăpânește/ cuvântul inimii rege.”( Cuvântul rege).

Poetul discută în metalimbaj, pre limba filosoficească, despre muze, acele divinități care sunt în toate, în ceea ce este, în ceea ce va fi și în ceea ce a fost, cum ne spune Homer: fără muze cuvântul ar rămâne rece, nu ar aluneca în mierea rostirii, ar putea să dea viață realului, nu l-ar putea pune în armonia formelor, în corespondențe. Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) nu pleacă din această teorie clasică, ci ajunge la ea pe căi intuitive, lucru extrem de important, care dă naturalețe poeziei sale, freamătul redescoperirii, al recunoașterii, însoțind cititorul avizat la tot pasul.

Mai mult de o duzină de poeme sunt dedicate acestei alchimii a cuvântului, autorul plimbându-ne prin Platon ori Kant pentru a re- citi, împreună cu filosofia, nu poezia clasică - ci starea de poeticitate a lumii și capacitatea individului de a intra în această stare. Citez din poemul Cum se naște cântecul, aceste glosse la umbrele lui Platon: „Umbre înghețate-n dansul lunii, fantomele…/ păsări cu cerul smuls din aripi, / femeia departe cu miros de busuioc/ al părului pe umerii gândurilor mele./ Iluziile casei, dorințe rătăcite, noduroase însem- nări de cuvinte,/ distilerii de vise, ceasuri de întâmplări / de care ne separă un arbore ireal, / simbol al timpului respirând viitorul / și râul, malurile sale opulent încărcate/ prin care înoată femeia să ajungă la timp.// Cineva-mi toarnă-n cuvinte efuziuni florale, / cineva le umple cu mirosul femeii grăbite / sculptând un lanț de clepsidre/ prin care ni- sipul se mișcă aidoma valurilor. Zilele și nopțile se scad și se adaugă / până în clipa când ne vom întâlni / hrănindu-ne din cuvintele frămân- tate / atunci se naște cântecul în somn.“ Pentru poet, femeia este atât persoana de alături, de lângă el, iubita - cât și muza care filtrează cântecul și i-l dă sub formă de revelație. Clepsidrele sale sunt orizon- tale, nu indică timpul- ci spațiul, extensia cunoașterii.

O altă dominantă a acestui volum atât de clasic structurat privește, într-adevăr, femeia. Blândă, calină, iubitoare, statuară, - ea face parte mai degrabă din lumea angelică, este aeriană, păzește armoniile, dă nume lucrurilor împreună cu poetul, indică drumul cunoașterii, stabilește frumusețile lumii, ajută menținerea în acea stare de „deasupra de viață și moarte” (Gândul de cioplitor), conștientizează trecerile, balansul mai degrabă, între aceste două tărâmuri, apare mai ales înconjurată de noapte: „Femeia mă caută cu sânii dăruiți vântului / se bucură de foamea mea telurică./ De dragostea ei tăinuită de întuneric / sângeră aprins frigul însingurării,/ ca un copac cu frunze îngălbenite de schim- bare.// În ochiul cerului devin mai palid / nimeni nu știe că noaptea se plimbă pe ape/ cu un coș de stele, pâine și vin de ambrozie./ Mă voi duce să cinstesc destinul/ iar partea netrăită încă / să o închin femeii. (Frigul însingurării). „Însingurare” nu înseamnă, pentru poet, de unul singur, izolat, retras, etc. – ci viață în fața perechii, o însingurare în doi unde partenera este ideală, este urmă, aripă, umbră, prezență angelică, chiar statuie de aer. Potrivirile în real, suprapunerea imginii abstracte peste ființa concretă, de lângă sine, dar tristețe, melancolie, lumea îngerilor trebuind să stea în separare față de oameni, „întinările” angelice scurt- circuitând cunoașterea, blocând-o în sentimente terestre, vulgare. De aceea, îngerul nu are chip de obicei, este prezență difuză, mai mult aripă, zbor și gând (cântec). Cu ajutorul femeii sau prin mijlocirea ei, poetul devine demiurg al lumii sale, construiește adică, o lume dând nume lucrurilor și ființelor, descoperă o mitologie ce sălăsluiește în această lume a sa (nu a lor! ea este și nu este aici, adică poate trece din- colo, poate chiar să dispară definitiv), pe care o însuflețește punând câte un poem în fiece loc. Uneori lumea aceasta se contruiește din lumea mare, a stelelor: „În serile târzii întins pe căpițe de fân/ denumeam cu ea stelele după bunul plac/ și nu le terminam niciodată,/ până ce totul părea de nerecunoscut.“ – iar șansa ca cerul redefinit să coincidă, pe alocuri, cu cel real dă ca rezultat iubirea: „Poate dintre stelele pe care le- am denumit noi / una se va întoarce la locul știut./ Ochii adânci ai femeii îmi vor șopti poemul,/ vor opri iubirea să locuiască în el, / cu surâsul ei maiestuos cu tot.” (Poem locuit).

Dominante sunt, de asemenea, tema pământului natal, a iubirii de patrie, a laudei lui Dumnezeu, a vinului. Revin, însă, la un poem emblematic al volumului: „Semn”, unde găsim atât acea artă poetică discutată mai sus, cât și sentimentul că miracolul poate fi înțeles - și chiar drumul către înțelepciune se poate parcurge prin contemplație, stând pe loc în fața unor tablouri paralele: „Lângă înaltele piscuri albe/ zboară-n ochiul albastru /respirând orizontul dimineții/ așteptarea.//În- tre păduri fără arbori,/ se naște un izvor în inimă/ grăbit/ unde sosește marea lumină / a cuvântului copt. // Toți care înțelesul îl știu /simt/ nești- indu-l. // Visul se-mplinește în ei/ ca într-un lemn,/ în măduva roșie,/ un semn.“ Parabola vrea să spună că, deși nu vedem în interiorul lemnu- lui, totuși simțim semnul care se pune/ se naște în trunchiul lui- atunci și numai arunci când prindem miracolul cuvântului.

Poezia lui Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este naturală, ieșită parcă din prima tăietură a gândului, caută simplitatea, este discret presărată cu filosofie (și cu idei filosofice), cultivă înțelepciunea, găsește expresia memorabilă. Ritmurile ei sunt ritmurile ideii- de aceea se citește cursiv, ca o demonstrație cu larghețea de rigoare (nu strictă, adică, ci trecând cu răgălii prin fluviul realității). Faptul că autorul a așteptat atât de mult s-o încredințeze hârtiei (sau numai tiparului?) se poate explica într-un fel: i-a fost sufcientă pentru sine însuși. În felul acestane-am putea explica și netezimile verbale, șlefuirea cu dichis, așezarea stabilă a cuvintelor: atât de mult și-a spus-o sieși, ori grupului său de prieteni, încât această poezie a devenit populară pentru autor, adică a câștigat acea stabilitate în urma nesfârșitei treceri printre buze, a ne- sfârșitelor reluări. Pentru literatura română a fost, însă, o pagubă: spe- cia poeta doctus este puțin reprezentată aici. Autorul trebuie să se gră- bească nu numai cu restul tezaurului personal- dar și cu distribuirea acestui volum, atât de atent construit, pe la reviste și curți de jurii mari - baremi pentru a se lua act de atâta zăcășenie (în sens normal, eti- mologic vorbind), și, în fond, de atâta risipă de frumuseți de gând la pragul comunicării largi. Cititorul avizat mă va confirma, cred, și va fi de acord cu mine că ne aflăm în fața unui volum de zile mari.

                                                             Nicolae Georgescu