"Descătuşări - Fărâme de azimă" versuri vechi şi noi, autor Geogeta Resteman - Editura "Armonii culturale", decembrie 2011

[Georgeta]

 

 

Despre...

 

 „Descătuşări – Fărâme de azimă” – versuri vechi şi noi

Autor, Georgeta Resteman

Editura „Armonii culturale”

2011

 

„Fiorul poetic, căldura umană şi exerciţiul de versificaţie îndelung şi asiduu fac din  poemele Georgetei Resteman un document literar şi mărturia unei autentice spovedanii. Venind în câmpul literar fără grabă, după un îndelungat travaliu, Georgeta Resteman debutează cu o carte limpede şi convingătoare, urmând filonul tradiţional al poeziei ardelene (Coşbuc, Goga). “Fărâme de azimă” nu este produsul unor eprubete sterile, autoarea lor nu este contaminată de frământările generaţioniste ci urmăreşte cu fidelitate graiul simţirii aparent fără preocupări estetice. Rostirea poetică este directă; nu se lasă strivită în contorsiuni stilistice, nu apelează la durităţi de limbaj, nu ascunde patimi revanşarde şi ambiţii elitiste: «… las departe tristeţi adunate / Mă umplu fiori de o dulce dorinţă / De viaţă, ce simplu trăită-mi dă Pace / Cu linişte-mi dăruie-ntreaga fiinţă». Este un crez al vieţii care îmbracă un crez poetic.”

 

Daniel Drăgan

 

 "Dacă mă credeţi, nu ştiu câte primăveri şi câte toamne a adunat Georgeta Resteman în prea des evocatul nostru calendar de o viaţă. Bănuiesc doar că destule. Dar ce importanţă are? Pentru cel ce a decis să-şi asume şi o vibraţie lirică, poezia este o stare de spirit a tinereţii perpetue.

Georgeta Resteman îmi aduce aminte că poezia este şi starea modestiei neviciate şi nevitriolate de cenuşa orelor. Pentru că ea este crenelul de pe care se poate arunca balastul expresiei fără vlagă, fără originalitate şi impersonală. Cu o asemenea conştiinţă, poezia scrisă, la debut sau la final de carieră, poate prezenta garanţia drumului corect şi nuanţat pe care se plasează şi îşi asumă destăinuiri marcate de sinceritate. Ca în această strofă: „Eu sunt doar o novice călătoare / Prin lanul poeziei nesfârşit, / De dragoste de semeni născătoare / În nefirescul lumii labirint.” Cu alte cuvinte, întrupări evocând lumina şi taina înfiorată a clipelor.

Este un prim nivel, peste care se pot aşeza, în tihnă, potrivit cu truda creatoarei, cu lecturile pe care le va acumula, cu echilibrul pe care va reuşi să-l instituie între planuri, cu capacităţile de sublimare, cu înţelegerea adâncă a adevărului că poezia este sugestie şi nu rostire „lăcrămoasă”, toate victoriile lirice pe care noi, cei ce vom mai rămâne pe baricade, avem tot timpul să le aşteptăm."

 

 Adrian Munteanu

 

"Nu se putea alege un titlu mai potrivit pentru mănunchiul de versuri pe care Georgeta Resteman le-a adunat în acest volum ce marchează debutul în lumea frumuseţii cuvintelor. Azima aburindă, pe care mama o împarte pruncilor, adună familia în jurul mesei şi crează acea stare de cald şi de împărtăşire a dragostei peste care picură acea sfinţenie a gestului ocrotitor.

În acest volum ne întâmpină un suflet-orchestră, de o gingăşie aparte, după cum însăşi autoarea mărturiseşte: „Mi-am cules sufletul/ Risipit în freamătul frunzelor/ L-am scăldat în verdele codrului/ Am alungat tristeţea norilor / Şi-ascultându-i cântecul,/ Pe strunele dorului/ L-am dăruit privighetorilor.”/ În linişte

Un suflet-orchestră pentru că de la început şi până la sfârşit asistăm la o muzică ce porneşte delicat, precum sunetul viorii, apoi muzica se înteţeşte şi creşte, urcând în intensitate sau coboară spre tonuri grave...

Concertul continuă cu alte şi alte acte în care muzica te împresoară, când cu acea lină atingere, precum picurii de mir, când cu acorduri grave din care ţâşneşte fie revolta, fie durerea sau tristeţea sau însingurarea lăsând apoi loc Iubirii, Luminii, Păcii pe care poeta le înscrie cu majuscule... Este concertul vieţii pline de credinţă şi iubire, atât faţă de Creatorul suprem, cât şi faţă de părinţi, de copilul născut în durerea ce încă persistă în lacrimile Georgetei Resteman, copil hrănit din sânul ei plin de dragoste duioasă. Este concertul izvorât din iubirea de oameni şi flori, de ape şi munţi, de noapte şi zi, de păsări şi anotimpuri, de tot ce înseamnă creaţie divină.

Poeta iubeşte locurile natale cu aceeaşi forţă prin care se manifestă în iubirea de oameni, de frumos, de bine şi de pace.

În felul acesta a hotărât să intre pe ogorul culturii române, cu respect pentru limba poporului şi a locului în care îşi are rădăcinile vieţii, cu modestia caracteristică strămoşilor săi şi cu mare drag în folosirea cu sfinţenie a Cuvântului înspre luminarea cugetului celui care-i citeşte versurile.

Iată, cititorule, vei asista, citind acest volum, la un veritabil concert pe care l-aş numi simplu: concert de muzici divine".

 

Marian Malciu

 

"La o primă citire, poemele Georgetei Resteman creează senzaţia lecturării unui jurnal de epocă, strict personal, în care iubirea gravează, pe fiecare filă întoarsă, stări contradictorii - efuziuni lirice, tristeţe, bucurie, exaltare ori amărăciune - dar şi vehemenţă, maturitate, înţelepciune, linişte. La baza liricii prezentului volum stă iubirea, o iubire profund resimţită, îndelung analizată şi tranşată cu persuasiune, care se divide în părţi infinit mici: pentru fiinţa iubită (iubirea clar-obscură: împărtăşită - neîmpărtăşită), persoanele dragi sufletului său (iubirea ancestralităţii sale), satul românesc (iubirea pentru însemnătatea satului într-o ordine firească a lucrurilor), precum şi pământul sacru al gliei străbune (iubirea ca certitudine, umbrită de regretul neîmplinirilor prezentului).

Pentru Georgeta Resteman, funcţiile poeziei sunt prin excelenţă curative, tămăduitoare, filantropice. Ea iubeşte şi atât, fără a avea, în schimb, ca unică certitudine, decât dăruirea de sine. O dăruire care poate fi balsam miraculos, turnat peste răni vechi şi profunde. Ca efect al acestei funcţii, exclusiv curative, transpare bucuria împlinirii prin fiecare vers, explozia de sentimente generând renaştere spirituală."

 

Gheorghe A. Stroia