Aer - proză scurtă

[Romeo Tarhon]

 

Domnul acela tuşeşte convulsiv, se cutremură, îşi rupe plămânii... Ochii dilataţi, buzele cianotice, faţa congestionată...Îl privesc de aproape: arată oribil! Deschide gura. Se sufocă. Mâna la inimă, durerea îi flagelează mimica disperată...Cade ca secerat. Mă reped spre el. Oamenii fac cerc... Femeile cu palma la gură.... Ne simţim neutincioşi.
-Lasaţi-ma , faceţi loc la mine, sunt ştudent la medicina ..
După dicţie şi fizionomie, tânărul trebuie că este grec. I se permite să vină aproape de cardiac, se lasă în genunchi, vâră degetele între maxilarele victimei atacului, îi scoate proteza şi începe să-i sufle aer. Cu o mână îi apasă ritmic şi insistent pieptul. Un fumător, aşadar,un mare fumător, îmi certific privindu-i degetele pătate de nicotină şi ţigareta încă arzând pe asfalt. Ce stupid! Îmi şterg fruntea, tremur tot privind muribundul nu mai în vârstă decât mine, dar mai slab, livid... Studentul renunţă...
Mă aşez pe o bancă. Dau reflex să scot o ţigare, renunţ nu uşor... Şi eu sunt fumător, unul înrăit, inconştient...Respir mai mult fum, la birou, acasă, pe stradă...Tuşesc, expectorez, put oribil...
-Bătrâne, îmi explică amicul meu, internistul, n-ai nici pe dracu, uite radiografiile şi E.K.G.-ul!...Doar plămânii încărcaţi, alveolele...Funingine şi zgură...Ai senzaţia, uneori, noaptea mai ales, că te sufoci?...Că inima mai bate şi haotic?... Normal, răreşte ţigările!...Şi dacă mori la nouăzeci de ani, ce?!... Hai, că n-ai cancer şi inima e în regulă...Totul normal!...
„Mă minte, ştiu, de ce să se încurce cu mine, mă pasează...”
Părăseesc nemulţumit şi abătut cabinetul. Ce-i pasă lui de sănătatea mea? Cum, adică, n-am nici pe dracu? Şi acel om din parc era normal...
Azi lipsesc de la serviciu, m-am învoit, aştept să intru la un specialist, profesor renumit..
-A, dumneata ... Eşti fumător, îmi arată spre film, doar lobii ceva mai încărcati, altminteri....Şi inima merge... Adică merge bine!... Ştii, şi eu fumez, mă tot lupt să mă las... Plămânii se curăţă, se epurează în cinci ani când te laşi...
Îi mulţumesc şi plec lăsându-l să-şi termine ţigara.
-Domnule, n-ai un foc?... mă acostează un bărbat...
-Nu, îmi pare rău, de câteva zile nu mai fumez, îi răspund.
-Ei, bravo, ai să trăişti o sută de ani...
Sunt la birou, parcurg dosar după dosar...Mă împotmolesc în texte şi idei, reiau...
-N-ai o ţigare? Mă întreabă colega din imediata vecinătate.
-Nu am , îmi pare rău, m-am lăsat.
-Şi nu zici nimic? Ia auziţi, băieţi şi fete!... S-a lăsat...Şi cum e? Greu?...
-Deloc, nu-mi mai trebuie şi gata, îi răspund fără să o privesc.
-Dar te-au depistat cu probleme de sănătate? insistă altcineva...
-Încă nu, deşi m-au consultat mai mulţi doctori.
-Mda, dar uită-te cum arăţi de câteva zile!... Hai, nu minţi!... Şi pe tata , când l-au consultat, l-au găsit sănătos...şi n-a mai trăit nici două luni...
-Fratelui meu îi dăduseră cel mult un an, intervine alt coleg, după ce s-a lăsat tuşea de rupea...
-În cinci ani se elimină gudronul, nicotina, toxinele... le mai zic.
-Da, dar boala lucrează... degeaba te laşi...
Îl privesc fără neprietenos şi ies din birou. Da, boala lucrează, ştiam asta...Este ceea ce nu îmi plăcea să aud...Nu sunt în apele mele de o vreme, tuşesc, mă înţeapă în piept, dorm separat de soţie, sunt nervos,o reped...
-Bătrâne, ce-i cu tine?... Arăţi oribil, nu te mai odihneşti?... Te-a părăsit nevasta? mă interoghează un prieten...
Acasă insomnii, mă privesc des în oglindă, la serviciu la fel...
-Du-te, omule, la doctor, nu te vezi... mă sâcâie şi soţia, ce te macină!?... Ţi-e rău şi nu spui, te ascunzi...
„Mda, mă macină”, îmi confirm şi plec la plimbare să o evit.
Traversez la pas părculeţul, reperez locul în care acel bărbat îşi dăduse sufletul. Mă opresc pe o bancă din apropiere. Din eter, cu ochii minţii, revizualizez chipul acelui om, spasmele...
-Şi dumneata te-ai lăsat de fumat, mă abordează bărbatul care se aşează lângă mine... Îl privesc direct, sunt contrariat, nu ştiam să fi fost urmărit...Îmi pare cunoscut, nu ştiu de unde să-l iau...Ei lasă, nu te mai frământa să înţelegi!... Uite, ia această carte de vizită, ai adresa...Prezintă-te negreşit, chair astăzi, nu trebuie să faci programare...Du-te acum!Tot eşti liber...
Sunt de câteva momente în ciudata anticameră... Cufundat în unicul fotoliu, cu inima în ritm galopant, încă fascinat de frumuseţea serafică a tinerei femei care m-a primit, privesc spre sursa stranie de lumină albastră, nefiresc de albastră difuzând ca printr-o fantă din zid şi mă întreb dacă nu trăiesc o iluzie,o născocire a minţii: în clipa în care superba făptură a trecut prin perdeaua de lumină, halatul ei alb ca din voal, intim mulat, şi-a pierdut materialitatea, s-a dizolvat dezvăluindu-i nuditatea zveltă şi senzuală.A dispărut cu cartea de vizită în mânâ ca şi cum nu a atins cu picioarele goale pardoseala, plutind mai mult...
Încă fixez consternat lumina. Descopăr că nu există o uşă,cum am crezut, ci doar acea perdea de lumină albastră şi străvezie în dreptul unei suprafeţe de perete.
-Teribil! ... îmi exprim uimirea, nesigur de impresia pe care o am,de realitatea pe care o trăiesc la asemenra cote. Părul lung şi negru, chipul senin şi surâzător, gâtul delicat, umerii, sânii, pubisul, coapsele...Ca o zână goală, din ce în ce mai goală...
Îmi amintesc deodată cum am ajuns şi de ce mă aflu în acest loc enigmatic, periculos poate... Un pumnal de spaimă mi se înfige în inima gata să îmi iasă din piept.
-Haide, şi o văd în perdeaua de lumină, goală şi strălucitoare, îmi face semn cu o mână, cu cealaltă îşi descoperă chipul, trecând prin păr degetele superb şlefuite, să mergem, îmi şopteşte surâzând.
Cu suflarea tăiată mă ridic, îmi impun calm, mă clintesc, tremur din toate fibrele, păşesc sfios, mă apropii de ecranul de lumină, fiinţa se retrage, abia o întrezăresc, o urmez, trec prin lumina albastră, mă privesc o fracţiune de secundă, sunt gol, îmi e jenă, dincolo e beznă, văd trupul serafic al tinerei ca pe o lumină mişcătoare, vie, plutind, sub tălpile mele goale, deodată, un hău, mă prăvălesc imponderabil, aspirat, mă năuceşte un zgomot asurzitor şi aud de undeva din urmă, închizându-se două mase imense, ca două bolţi, cu stâlpi diformi, aliniaţi, albi, fosforescenţi, suprapunându-se , mă izbesc de pereţi umezi, lipicioşi, un infern de sunete şi şuierături amplificându-şi ecoul, înainte,prin beznă, aud zgomote ritmice, amestec de zgomote ca de burduf, un şuierat asurzitor şi sacadat, ciocniri ca de stânci uriaşe dintr-o substanţă cărnoasă, flască abia disting o formă stranie, ca un limb mişcător atârnând din plafon, mă uimeşte că nu m-a izbit, ating în viteză pereţii, pe degete, în palme şi pe corp, la locul de contact, simt un lichid vâscos, sunt absorbit de un tunel circular, elastic, inelar, vuietul şuierător se amplifică, cad în gol, mă izbesc, un miros insuportabil ca de intestin în putrefacţie, tubul prin care sunt aspirat devine tot mai strâmt, ca un lumen care se strânge, mă simt imobilizat, mă zbat să mă desprind din masa ca un gel, din mâlul ca de mlaştină, hârâitul, şuierul, turbulenţele ca de burduf mă năucesc, nu mă mai pot mişca, sunt captiv, mă scufund, mă sufoc, aer...!