Întâlnirea

[Militaru Corina]

        Irina lucra încordată la calculator. Trebuia să termine o situaţie într-o oră. În birou toţi colegii spuneau, voiau sau făceau ceva. Irina nu avea timp să-i audă. Pentru colegi devenise ceva obişnuit s-o vadă lucrând astfel. Chiar glumeau pe seama ei spunând că, este o extensie a calculatorului.
        Să fie nemulţumită, nu avea timp. Să fie mulţumită, nu avea motive. Prea mulţi şefi! Îşi amintea că, la început avea doar unul, apoi nu ştia cum ajunsese să aibă mai mulţi şi toţi cereau câte ceva. Întotdeauna urgent. Organizare genială! Pentru ei. Îl abordase odată pe unul dintre sefi, mai sef decât alţii, şi-i dăduse o soluţie pentru optimizarea lucrului la birou în aşa fel încât, să nu se mai stea atât de mult peste program. Acesta, îi răspunsese cu o indiferenţă superioară că, ar fi mai bine să-şi aducă perna şi pijamaua la serviciu ca să nu mai piardă timpul cu drumul dus-întors acasă.
- A mai venit un mail! o auzi Irina pe Ralu, colega ei.
- De la cine?
- De la compartimentul „briliant”!
- Ce mai vor şi ăştia de la IT? Ce n-au?
- Irina! Uite necesarul de materiale. L-a cerut Gabi. Urgent! zise George, gestionarul.
- Lasă-l pe birou, văd eu mai târziu! răspunse Irina fără să-şi desprindă privirea de pe monitor.
- Trebuie trimis urgent! insistă George.
- Biine! Am înţeles! Acum lasă-mă că am treabă. Ce ziceai Ralu că vor brilianţii? întrebă ea lucrând în continuare.
        Simţi o prezenţă lângă birou, ridică privirea în fugă şi-l văzu pe Ion, un alt coleg, aşteptând să fie băgat în seamă.
- Ionele, ţie ce-ţi trebuie? întrebă Irina folosind ultimele resurse de calm în timp ce, pe sub birou, piciorul ei bătea frenetic tic-tacul nervilor abia stăpâniţi.
- Contractul ăsta trebuie să ajungă urgent la Bucureşti.
- Lasă-l acolo în tăviţă. Mă ocup imediat de el, îl asigură pe Ion, apoi strigă: Ralu!
- Da! Ce-i? răspunse iritată colega ei.
- Brilianţii! Ce vor? Nu mi-ai spus...
- Păi ce! Am avut loc? Cred că au simţit că nu avem de lucru şi ne-au dat!
- Adică?
- Vor să verificăm dacă s-au transferat bine facturile de chirie. Până la sfârşitul programului
- Cuum? Sunt sute! Ce-s nebuni?
- Nu de azi! Au spus că nu se pleacă acasă până nu terminăm verificarea.
- Şi celelalte situaţii? Cine le face?... Nu!
        Oprindu-se din lucru, Irina se destinse în scaun privind pe fereastră crengile castanului prin care vântul foşnea frunzele crude de primăvară. Soarele îi mângâia mâna rămasă inertă pe tastatură. Îl trădase atâta amar de vreme. Luă o coală de hârtie şi începu să scrie. Apoi se ridică, se duse în biroul sefului, lăsă coala scrisă. Se întoarse şi începu să-şi strângă câteva lucruri.
- Ce faci? întrebă Ralu.
- Mi-am dat demisia. Trebuia s-o fac de mult!
        Îşi luă sacoul, trecu pe lângă colega ei ce o urmărea perplexă, ieşi din birou spunându-i peste umăr:
- Ne auzim, o să te sun...
        Se văzu afară şi pe măsură ce se îndepărta de birou, haina incomodă a stresului cădea de pe ea rămânând în urmă. Se întreba de ce nu făcuse acest pas mai demult. Poate comoditatea, poate speranţa că va fi mai bine, poate colegii care-i erau dragi, poate frica de necunoscut.
Jurase cândva să nu mai lase pe nimeni să-i fure viaţa. Dar urcase într-un carusel şi uitase că este alegerea ei să coboare. Se tot învârtise într-un cerc vicios. Viaţa ei se redusese absurd doar la serviciu şi somn. Scopul iniţial de a folosi resursele furnizate de serviciu pentru a-şi exprima în timpul liber pasiunile fusese distrus prin reducerea la zero a vieţii personale.
        Soarele călduţ îi mângâia faţa, ochii se scăldau fericiţi în verdele crud al primăverii, vîntul uşor îi spăla obrazul de griji. Bucurii mărunte vândute. Fără să-şi dea seama. Ajunse la parcul evitat de atâtea ori pentru a scurta drumul. Acum nu se mai grăbea şi nu-şi mai refuză plăcerea de a se lăsa purtată la întâmplare pe aleile lui. Privea în jur. Copacii timizi îmbrăcau haină de frunze şi flori, iarba se trezise din visul iernii, fântâna arteziană era încă adormită, băncile nu-şi mai plângeau singurătatea. Asculta simfonia naturii. Cântec de păsări amestecat cu râs cristalin de copil, cu strigătul dojenitor al unei mame autoritare, cu şoaptele îndrăgostiţilor şi cu lătratul unei căţele, căreia primăvara îi făcuse cadou şase pui. Senzaţia de libertate îi înflori un zâmbet pe faţă şi-i dădu încredere în viitor.
        Un bărbat în vârstă îi zâmbi larg, ceea ce o făcu să-l cerceteze atent. Înalt, distins, elegant şi îngrijit, îşi ridică pălăria venind spre ea.
- Sărut mâna, doamna inginer... spuse el privind-o cald, în timp ce-i sărută galant mâna.
        Scormonind în trecut, Irina îşi aminti. Ceva se schimbase. Ochii ce o priveau pierduseră sclipirea tăioasă dată de poziţia de comandant, câştigând blândeţea şi înţelepciunea statutului de pensionar.
- Bună ziua, domnule comandant! răspunse ea rezervată.
        Observă că acesta întârzia să-i elibereze mâna, privind-o de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Îşi amintea cum o chinuise acest domn în urmă cu şapte ani. Lucra pe atunci în unitatea unde el era comandant. Nu o plăcuse niciodată şi obişnuia să-i inventeze greşeli. O umilea în faţa colegilor şi nu o dată vărsase lacrimi de neputinţă din cauza persecuţiei lui. Până într-o zi...

***

        Irina intră în birou, simţi privirile curioase ale colegilor, ajunse la locul ei şi se ascunse în spatele hârtiilor. Aurel se întoarse către ea şi o întrebă,
- Comandantul?
- Da, confirmă Irina bufnind în plâns.
- Lasă fată! Trece şi asta! Oricum n-ai ce face! spuse Nicu trezit din moţăială. Era fiul unui om influent, tolerat în birou chiar dacă nu făcea nimic.
- Ce vrea iar? se interesă Aurel
- Ei, s-a legat de mine că iar nu merge instalaţia de la Comandament. Spune că eu sunt de vină, că n-am fost în stare să fac un proiect bun.
- Proiectul n-are nimic! Este foarte bun! interveni Camelia.
- Eu ştiu! Dar cum să-l conving pe el. Nici măcar nu este de specialitate ca să înţeleagă.
- Ştiu eu care-i problema! comentă iar Aurel. Ăştia vor să facă din rahat bici... Folosesc materiale recuperate şi când cedează se miră. Dă-i încolo! Nu mai pune la suflet!
- Zici tu! Cum să nu pun când mă pândeşte peste tot! Mi-e şi frică să mai ies din birou!
- Irina! spuse Vali cea mai în vârstă colegă. Tu îi dai prea multă atenţie. Lasă-l încolo! Fă-te că nu-l auzi!
-Aş vrea eu să nu-l aud! Nu înţeleg! Dacă nu sunt vinovată de ce să tac şi să înghit?
- Pentru că el este comandant şi tu nu! explică Vali
- Adică să mă înebunească doar pentru că poate, nu?
- Dacă vrei să rămâi aici... conchise Nicu
- Nu! Nu mai vreau să stau aşa! izbucni Irina şi ridicându-se de la birou porni hotărâtă către uşă.
- Ce faci? încercă Aurel s-o reţină.
- Mă duc la el.
        Lăsă în urmă sfaturile colegilor. Nu putea să accepte că frica era singura soluţie. Ajunse în faţa uşii pe care scria „Comandat”. Îşi stăpâni tremurulul corpului, inspiră adânc, bătu şi intră când auzi invitaţia comandantului. Văzu cum se sterse zâmbetul de pe faţa acestuia, lăsând loc unei expresii reci şi distante.
- Doamna inginer... vă ascult! zise acesta ocolindu-i privirea, lăsând-o să stea în picioare în timp ce el se lăfăia într-un scaun confortabil.
- Domnule comandant... ezită Irina câteva secunde, apoi spuse dintr-o suflare: Am venit să vă întreb cu ce v-am greşit. De ce vă putaţi aşa cu mine? 
- Nu mă tragi dumneata la răspundere pentru ce fac!
- N-am venit să vă trag la raspundere. Voiam doar să înţeleg.
- Dumneata să înţelegi că trebuie să-ţi faci datoria!
- Îmi fac datoria. De unde aţi tras concluzia că nu mi-o fac?
- Mai ai şi tupeu! Cine te crezi? strigă comandantul înroşindu-se de furie.
- Domnule comandant, cu tot respectul. Sunt angajatul unităţii, nu al dumneavoastră! Îmi fac treaba foarte bine şi nu vă înţeleg atitudinea, replică Irina din ce în ce mai calmă.
- Îţi faci treaba? Îmi crapă obrazul de ruşine de fiecare dată când sună de la Comandament şi-mi spun că iar nu merge instalaţia poiectată de dumneata! Asta-i treaba pe care o faci? Zi mersi că nu te dau afară!
- Nu este vina mea!
- Ba da! Nu eşti în stare să faci un proiect, dar ai tupeu să-mi ceri socoteală.
- Proiectul este bun. Instalaţia se strică din cauza materialelor. Nu putem refolosi orice material.
- Nu! Proiectul este prost!
- Pot să vă demonstrez că este bun.
- Mă rog, cum? 
- Refac toată lucrarea cu materiale cumpărate de mine. Dacă funcţionează cum susţin eu, dumneavoastră îmi restituiţi banii şi nu mă mai trataţi în felul în care o faceţi acum.
        Faţa comandantului împietri preţ de câteva secunde, iar în birou se aşternu o tăcere care nu prevestea nimic bun. Apoi acesta începu să urle,
- Ieşi afarăă! Nimeni nu-şi permite să fie obraznic cu mine!
- Dar...
- Nimic! Ieşi! Să pleci din unitatea mea! Acum! Să pleci!
- Cu tot respectul. Nu plec nicăieri. Daţi-mă afară dacă puteţi sau plecaţi dumneavoastră dacă nu vă convine, îi răspunse Irina netulburată, mirându-se în sinea ei că rostise acele cuvinte.

***

        Irina îşi amintea că după acea confruntare domnul comandant încetase s-o mai şicaneze. Parcă ceva din hotărârea ei îl pusese pe gânduri.
        Acum îl avea în faţa ochilor şi-i simţea remuşcările. Irina intuia că amândoi priveau înapoi către aceeaşi amintire. Avea iarăşi sentimentul că viaţa este plină de surprize. Îşi amintea că domnul comandant plecase din unitate înaintea ei, fiind nevoit să se pensioneze. De asemenea, îşi amintea că i se păruse inutil să-l mai întrebe la despărţire „Ei, domnule comandant, cine a plecat primul?” aşa cum visa în momentele de tulburare să-i plătească pentru lipsa de bunăvoinţă.
        Cum domnul comandant întârzia să-i elibereze mâna, Irina îi spuse,

- Ştiu ce vreţi!
- Ştiţi? Îmi pare nespus de rău...
- Mda, aveţi şi motive!
- Da! V-am făcut să suferiţi...
- Aşa este. Nejustificat! Dar... aş putea să vă iert!
- Ce uşurare! oftă domnul din faţa ei şi după ce-i mai sărută încă o dată mâna, îşi reluă plimbarea.
        Preţ de câteva secunde, Irina îl urmări pe acest bărbat impunător îndepărtându-se, păşind mai departe în viaţa lui mai uşor cu un regret. Plecă şi ea pe drumul ei eliberată de îndoieli. Această întâlnire îi amintise că, nemulţumirea în afara acţiunii este risipă de energie şi înseamnă pierderea visului.

[Militaru Corina]

Multumesc frumos Sofy, pentru timpul acordat si pentru aprecieri.

Cu prietenie,