Nouăzeci la sută

[Militaru Corina]

        Duminică. Zi lungă şi plictisitoare pentru Adina. În general o încurcau zilele libere.

Ieri reuşise să-şi ocupe timpul la serviciu, găsise câteva probleme de rezolvat. Adusese din timpul liber şi vreo câţiva angajaţi ca să nu fie singură. Nu fuseseră ei foarte fericiţi când îi chemase, dar nu-i păsase. De aceea era sefă ca să fie ascultată. N-aveau decât să vorbească pe la colţuri.

        Azi însă... Sunase câteva cunoştinţe dorindu-şi să iasă în compania cuiva, dar o refuzaseră toţi. Ba că au treabă, ba că au deja planuri, ba că nu se simt bine...

        Nu-şi găsea locul în casă. Dădu drumul la televizor, zapă un timp căutând ceva interesant. Nimic. Aruncă plictisită telecomanda. Prin pereţii subţiri auzea plânsul copilului din apartamentul alăturat, aspiratorul vecinei de sus, vocile studenţilor de sub ea. Atâta zgomot şi totuşi liniştea îi spărgea timpanele.

        Afară, toamna picta frunzele copacilor în culori pastelate, flutura ultimele adieri de vânt cald şi îmbrăţişa natura cu razele îmblânzite ale soarelui. „Pot trăi şi aşa!” răspunse Adina unui regret ce se strecură perfid în sufletul ei.

        Îşi luă o jachetă, coborî scările în viteză şi plină de elan traversă strada. Apoi se opri contrariată. Unde să meargă. Să bată străzile? Pierdere de timp! Ar fi vrut să se întoarcă, dar îşi aminti apăsarea pereţilor. Hotărî să se piardă prin mulţime, plimbându-se prin parcul de lângă casa ei. Lăsă paşii s-o ducă la întâmplare pe alei, printre oameni. Evita să-i privească. Ajunse lângă biserica de lemn, văzu o bancă liberă şi se aşeză la soare. Puţin mai încolo pe o altă bancă stăteau doi tineri îndrăgostiţi. Îmbrăţişaţi, vorbeau, râdeau şi se sărutau. Adina simţi ceva tresărind în sufletul ei. Întoarse capul iritată. Pe alee un băieţel, exersând primii paşi, sâcâia un câine încercând să-i bage degetul în nas. Adina îl urmări un timp zâmbind. Apoi privi spre biserică. În faţa ei o pereche de bătrânei se despărţeau cu afecţiune. Ea intră în biserică, iar el porni agale pe alee oprindu-se în dreptul Adinei, parcă obosit deodată.

- Sărut mâna, doamnă! Pot să stau ?

        Adina ridică din umeri a nepăsare fără să rostească vreun cuvânt, gândind: „De ce pe banca mea? Sunt atâtea libere!”

- Este frumos azi! Daţi-mi voie să mă prezint. Sunt Radu Vasilescu, tânăr pensionar! râse el.

        „Foarte bună gluma, da!” îşi spuse Adina în timp ce ridică privirea pregătită să-i răspundă aspru musafirului nepoftit. La vederea celor doi ochi negri, calzi şi luminoşi, replica îi îngheţă pe buze, şoptind în schimb:

- Sunt Adina.

- Este plăcut să vezi oameni bucurându-se...

- O fi! Pe mine nu mă interesează! redeveni Adina arţăgoasă.

- De ce? Oamenii sunt minunaţi! I-am ajutat toată viaţa şi nu-mi pare rău.

- Cum adică? Ce aţi lucrat?

- Medic, domnişoară. Patruzeci de ani de satisfacţii. Dumneata ce lucrezi?

- Publicitate. Sunt manager la o firmă de publicitate.

- Aaa... dumneata păcăleşti oamenii! râse domnul Radu.

- Nu-i păcălesc! Munca mea este foarte importantă... dar, credeţi ce vreţi!

- Glumeam, domnişoară...

- Ca să fiu sinceră, nu prea am chef de glume. Cât despre viaţă, eu o iau în serios! îl săgetă ea cu privirea.

- Care viaţă? întrebă el surâzând blajin.

- Viaţa! Cum care? Vă bateţi joc de mine?

- Nu! Nu! Dar dumneata pari a fi în afara vieţii. Uite! De jur împrejurul nostru lumea trăieşte, dar dumneata eşti pe margine.

        Râzând nervos Adina se întrebă dacă să-şi mai piardă timpul cu acest moş sau să plece pur şi simplu. Nu se mişcă. O forţă de neînţeles o ţinea lipită de bancă.

- Dumneavoastră nu ştiţi ce vorbiţi! Trăiesc mai mult decât toţi oamenii aceştia care se risipesc în fel de fel de nimicuri, replică Adina trufaş.

- Atunci, de ce stai singură pe banca asta?... de vorbă cu un pensionar?

- Întrebarea este valabilă şi pentru dumneavoastră, sau... este mai uşor să daţi lecţii de viaţă!

- Corect! Dar eu am un răspuns. Aştept să iasă băbuţa mea de la biserică. O iubesc de-o viaţă cu toate că, era o pacoste când am cunoscut-o.

- Foarte frumos! Poate am şi eu un răspuns!

- Lasă-mă să ghicesc. Ai o funcţie, dar vrei mai sus, ai bani, dar vrei mai mulţi, ai putere, dar vrei să controlezi tot. Nu ai timp pentru prostii cum ar fi, plimbări, conversaţii, prieteni, iubire, familie, copii...

        Uimită, privi preţ de câteva secunde în ochii senini ai bătrânului, apoi iritată îi spuse:

- Nici nu ştiu de ce stau de vorbă cu dumneavoastră! Cine credeţi că sunteţi? Aveţi aşa deodată pretenţia că mă cunoaşteţi?

- Văd, domnişoară! Mai mult decât vrei dumneata să vezi. N-ai prieteni...

- N-am! Şi ce-i cu asta? Nu sunt eu prima şi nici ultima!

- Un boboc nu poate deveni floare dacă refuză să se deschidă. Potenţial de culoare, parfum şi catifelare rămâne închis în sepale, oftă domnul Radu.

- Mă simt bine aşa! Oamenii sunt mincinoşi, răi, egoişti, superficiali, făţarnici...

- Toţi suntem urâţi dar şi frumoşi. Minţim, spunem adevărul, suntem răi, suntem buni, profunzi, superficiali, iubitori sau indiferenţi.

- Eu nu! aproape strigă Adina.

- Dumneata doar nu vrei să vezi. Te ascunzi!

- Nu-i adevărat!

- Ba da, domnişoară şi din cauza asta ai murit. Ca medic îţi spun, eşti moartă nouăzeci la sută.

        Spunând acestea domnul Radu plecă oferindu-i o ultimă privire caldă, grăbindu-se spre bătrânica lui care tocmai ieşise din biserică. Adina dădu să-l oprească, dar se stăpâni realizând absurditatea dorinţei ei de a-l reţine. Îi urmări cu privirea până se topiră în parcul plin de viaţă, tot încercând să vadă chipul bătrânei, nouăzeci la sută viaţă.

        Adina simţi prăpastia, punctul de discontinuitate. Între ea şi viaţă, era un baraj înălţat de frica de a nu fi dezamăgită. Se ridică de pe bancă dorind să fugă, să se ascundă undeva de forfota vie din jur în contrast cu uscăciunea ei.

        Văzu biserica pentru prima oară cu toate că, trecuse de atâtea ori pe lângă ea. Abia acum îi observă frumuseţea. Construită din lemn, linie zveltă, siluetă neagră proiectată pe fundalul parcului ce îmbrăţişa ochiul limpede al lacului Tabăcărie. Cenuşiu şi culoare, parcă-i vorbeau despre echilibrul dintre viaţă şi moarte, dintre suflet şi materie.

        Păşind alene ajunse în faţa bisericii simţind o dorinţă irezistibilă de a intra. Nu pe Dumnezeu îl căuta, ci pe sine. Aerul rece din interior o făcu să se strângă undeva în centrul fiinţei, lumina difuză o îndemnă să păşească pe vârfuri până găsi un loc unde se aşeză, lăsându-se îmbătată de linişte. Pace, tăcere, echilibru.

        „Toţi suntem urâţi dar şi frumoşi” îşi aminti Adina cuvintele domnului Radu. Ca o piatră aruncată peste luciul apei, aceste vorbe generau unde în sufletul ei. De niciunde, din colţuri ascunse ale minţii ei, se iviră momente când fusese rea, egoistă, mincinoasă, superficială. Se văzu real şi dureros aşa cum era. Ca toată lumea.

         Scuturată de fiorul evidenţei Adina ieşi în grabă din biserică. Părăsi şi parcul dorind să se vadă cât mai repede în casă. Ajunse pe trotuar şi tot măsurând nerăbdătoare distanţa rămasă până la blocul unde locuia, traversă strada. Un scrâşnet de roţi şi Adina simţi o maşină lipită de piciorul ei, iar alta ocolind-o în ultima secundă. Paralizată de frică realiză că nu era pe trecerea de pietoni. Privea rătăcită agitaţia din jur.

- Cucoană, ai înebunit? striga la ea unul dintre şoferi.

        În chipul transfigurat de furie se recunoscu pe ea, cea de ieri. Nu mai putu să răspundă cum ar fi făcut-o altădată.

- Domnule! Stai puţin! Hai să ne calmăm! spuse bărbatul care oprise maşina lângă piciorul ei.

        Tânăr şi energic, încerca să-l îndepărteze pe şoferul isteric din preajma Adinei. De jur împrejur o mulţime de gură-cască îşi hrănea curiozitatea.

- Vă simţiţi bine domnişoară? întrebă tânărul

- Da! murmură Adina evitând să privească în ochii negri, calzi şi luminoşi ai bărbatului.

- Vreţi să vă ajut? Să vă duc până acasă?

- Nu, nu! Stau la blocurile de peste drum. Mulţumesc!

- Uitaţi, vă las cartea mea de vizită... dacă aveţi vreo problemă cu piciorul...

- Mulţumesc! Eu sunt de vină. Îmi pare rău!

        Adina grăbită să iasă din acea situţie îşi ceru încă o dată scuze şi se îndreptă spre blocul ei. Urcă scările, intră în casă şi răsuflă uşurată.

        „ Ce zi!” gândi ea citind absentă ce scria pe cartea de vizită. Radu Vasilescu, medic, specialist în ortopedie.

[gina zaharia]

sută la sută prețuiesc cuvintele  tale!

gina

[Militaru Corina]

Multumesc Gina!

Cu prietenie,