Concept

[Militaru Corina]

        Alin apăsă butonul send şi răsuflă uşurat. În sfârşit terminase conceptul de design pentru Edy. Il trimisese şi nu avea decât să aştepte răspunsul acestuia. Era aproape sigur că o să-i placă. Colaborau deja de un an. Edy avea o fabrică în China unde producea echipamente electrice al căror design îl făcea Alin. Tot Edy îl recomandase şi altor producători, astfel încât nu se putea plânge că nu are de lucru. Dinpotrivă, timpul nu-i ajungea, orele trecând nenumărate fără ca el să se ridice de la calculator. Pasionat de design visa să devină faimos într-o zi. Având o imaginaţie sclipitoare, începuse să fie cunoscut şi căutat pentru proiecte. Astfel nu-şi permitea prea multe pauze sau ieşiri cu prietenii. O relaţie, nici vorbă! Mai ales după ce o pierduse pe Mihaela, nici nu ştia cum. Încă mai simţea undeva în adâncul sufletului o durere pe care încerca s-o înăbuşe muncind până la epuizare.

        Nehotărât, Alin deschidea şi închidea ferestre pe monitor. Avea mai multe proiecte în derulare şi obişnuia să le lucreze în paralel. Crea o oarecare diversitate, încercând, într-un fel, să păcălească rutina zilelor ce picurau în viaţa lui, una după alta, încadrate în acelaşi tipar.

        Plictisit, el se ridică de la calculator, se duse la fereastră de unde privi dorit strada. Copacii din faţa geamului foşneau în adierea proaspătă de primăvară, oamenii eliberaţi de frig foiau pe străzi, din curtea şcolii de lângă blocul lui se auzeau ţipete şi râsete cristaline. Oprise muzica tocmai ca să audă zumzetul oraşului gândind amuzat că, măcar aşa rămâne conectat la realitatea de dincolo de apartament.

        După un timp întoarse spatele ferestrei privind în jurul lui, tot indecis. Camera era cam răvăşită, biroul plin de notiţe, schiţe şi mult praf. Patul făcut aproximativ, pe măsuţa dintre fotolii, reviste de design în dezordine, cărţi de arhitectură şi romanul pe care-l citea. Dostoievski, Demonii. Luă cartea, renunţând la ideea de a face curăţenie sâmbăta seara. Se aşeză confortabil în fotoliu şi începu să citească. Lectura îl ajuta să se relaxeze. Cât despre Dostoievski, făcuse o pasiune pentru acest scriitor.

        Sunetul telefonului îl smulse din atmosfera cărţii. Era prietenul lui Horia,

- Ce faci bătrâne? îl întrebă acesta.

- Citesc!

- Înfricoşător! râse Horia, apoi continuă: Hai în club!

- N-am chef!

- Nu te-am întrebat dacă ai chef! La ce mai faci bani dacă nu ştii să trăieşti!

- La naiba! Ai şi tu dreptate. Vin şi eu!

        Nu era tocmai locul unde ar fi vrut să meargă, dar Horia avea dreptate. Muncea mult, câştiga bine şi cam atât. În rest ce era viaţa lui? Îşi anestezia mintea gândind că, adună bani pentru masterul din Milano, că nu are timp, deocamdată, să investească într-o relaţie, că-şi va permite la un moment dat să se risipească în nimicuri. De undeva din adânc o sclipire de luciditate se încăpăţâna să-i spună că nu-i aşa, dar el se făcea sistematic că nu înţelege.

        Se îmbrăcă şi plecă să se întâlnească cu Horia, soţia acestuia, Ana, şi încă vreo câţiva prieteni. Apoi la club unde voia să se dezbrace de griji, planuri, calcule şi să se lase cuprins cu totul de atmosferă.

***

        Alin coborî din taxi mai mult împins şi până să-şi găsească echilibrul pe picioarele care nu-l ascultau, maşina dispăru. Nici nu ştia cine îl adusese acasă. Stătea în mijlocul trotuarului cu ochii la intrarea în bloc. Nu-i venea să se mişte pentru că nu înţelegea de ce aleea nu stătea locului. „Sunt beat!” îşi spuse el râzând zgmotos în liniştea nopţii. Auzindu-se, cercetă îngrijorat ferestrele blocului şi răsuflă uşurat că nu trezise vreun vecin. Aleea juca în continuare în faţa lui. „ Mă descurcam mai bine cu demonii lui Dostoievski!” şopti el. Până la urmă făcu un pas, dar se dezechilibră şi se trezi doi metri înapoi. „Ce bine îmi iese chestia asta cu mersul înapoi!” râse el înfundat. Inspiră adânc aerul rece al nopţii şi-şi spuse „Trebuie să mă concentrez!” Se uită fix la intrarea în bloc, calculă traiectoria şi se avântă. Ajuns la intrare se sprijini de perete ca să calculeze următoarea mişcare. Trase cu putere de uşă, dar degeaba. Aceasta se încăpăţâna să rămână închisă. Alin se sprijini de ea şi gândi „Sunt praf!” Totuşi îşi amintea ce făcuseră în acea noapte. Băuseră, cam mult şi amestecat, zbieraseră unii la alţii toată noaptea încercând să converseze, dansaseră dacă bâţâiala aceea se putea numi dans. Ştia tot. Dar acum mâinile şi picioarele nu-l ascultau deloc. Nu-şi amintea însă, cum ajunsese singur pe trotuarul din faţa blocului. „Singur! Şi uşa asta nenorocită nu se deschide!” Măcar dacă-l lăsa Ana în pace. Îşi amintea că, la un moment dat învăluia cu vorbe de duh o fată din club şi era foarte aproape s-o convingă, când Ana îl trăsese de mânecă şi-i spusese: ” Nu te mai da la asta!” „De ce ?” întrebase el. „Este urâtă! Las-o!” spusese Ana. ”Aaa! Da?” bâlbâise el şi renunţase. „Ce dacă era urâtă!” gândi Alin trăgând iar de uşă fără succes. „Poate ştia cum să deschidă uşa şi în loc să stau aici ca prostul, eram în cameră cu ea!”

Rezemat de perete, Alin îşi pipăi buzunarele până ce găsi telefonul şi-l sună pe Horia,

- Frrate! Ccuum... ccuum se deschide... uuşa de la bloc?

- Ai cheile?

- Dda!

- Vezi că pe inelul de la chei este o chestie mică din plastic. Ai găsit-o?

- Îhi...

- Trece plasticul ăla prin faţa cutiei de pe peretele din stânga, până auzi un ţâc. Apoi poţi intra în bloc. Ai reuşit?

- Vorbim mmâine... Ggata am intrat...

        Împleticindu-se pe scări, Alin ajunse în faţa apartamentului unde locuia. „Asta a fost mai uşor!” îşi spuse el când nimeri din prima gaura cheii. Intră în casă şi se trânti pe pat. În sfârşit ajunsese într-un loc prietenos. Nu mai trebuia să facă nimic. Totuşi scânteia de luciditate pe care obişnuia s-o neglijeze nu-i dădea pace. Căţărată peste mintea lui îmbibată cu alcool îl sâcâia cu o întrebare. Ce făcea cu viaţa lui? Se ridică cu greu, se duse la birou şi notă pe o foaie de hârtie „de revizuit conceptul de viaţă”. Apoi se prăbuşi pe pat şi adormi.