ZIUA 400, ora 3 – Coşmarurile mele. Şi plâng. (TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE)

[Cristi Iordache]

ZIUA 400, ora 3 – Coşmarurile mele. Şi plâng.


Mă trezesc brusc. Este ora trei. Nici nu mai ştiu de câte ori m-am trezit în coşmaruri! De astă dată îmi vine să plâng. Povestea cu paharul este reală. Încep să plâng instantaneu şi obraji-mi sunt buzele cupei. Este prima dată când dă pe dinafară.

L.A. spunea să nu mă tem. Nu am facut-o. E magnific.
Pot ucide fizic, un om, în câteva clipe. Dar n-o fac. Ucid altfel. Nu pot spune cum.

Anul II -ziua XXXV.
Am devenit o maşină. Un automat. Sunt un automat de cafea. Oamenii apasă şi le dau după « pohta ce-au pohtit ». Dar mie ? A, ştiu, mie îmi dau doi de mine-n urma mea !

Ce? Oh… anul II- ziua XXXV! Este ziua 400, ora 3. Cifra magică 7. Cifra naşterii mele. Mi-a căzut creionul. Nu vreau să-l ridic. Nu ştiu de ce. Urăsc perfecţiunea pitagoreică şi numerologia.
Dar…
Eu nu cred, dar ei, arabii, ştiau toate cele pe care le trăiesc acum. Că doar sunt o cifră impară, masculină, celestă şi indisolubilă.
Scriu cu pixul.
Şi plâng.
Am mereu coşmaruri.
Mi se rupe dacă înţelege cineva ceva. M-am săturat să trăiesc pentru ceilalţi.
Mi-am înghesuit eu-rile într-un colţ. Mă simt ca un părinte care-şi molestează copiii sau ca un frate mai mare şi-al dracului. Mi-am încuiat eu-rile în cămară, în întuneric. La două-trei zile am coşmaruri. Urlă fraţii ăia la mine. Erau răi, însă erau ai mei.

M-au făcut un robot. Am fost antrenat pentru asta. Doar noaptea mă transform în om. Un om-robot. Eu pot opri timpul. La propriu.
Ceasul arată ora 5. Arată cronologia lumii. Timpul meu a rămas ora 3.
Am ucis. Acum habar n-am ce, dar ştiu că am ucis.
Şi plâng.

Inima, sufletul, nu există doar cu eul conştient. Sufletul trebuie să-i aibă pe toţi trei. Eu îi scot din cămară doar să ia aer şi să vadă lumina. Subconştientul îl mai las uneori să se joace puţin, apoi îl închid şi pe el. Noaptea ei plâng pe-nfundate să nu-i aud. Când suferinţa le este peste măsură nu se pot controla şi urlă de dor. Mai ales noaptea.
Eul neastâmpărat este inconştientul. El îmi provoacă trezirile nocturne.
L-am privat de libertate. Libertatea lui nu m-ajută pe mine - tatăl, fratele cel mare.
Am fost antrenat să-i stăpânesc, să monitorizez timpul, să-mi ucid iubirile.
Să-mi ucid iubirile-oameni.

Deseori am coşmaruri, însă plâng pentru prima dată.

Am oprit demult timpul. Mă pot juca cum vreau cu el. Nu ştie nimeni de ce rămân tânăr şi nici câtă durere adun în fiecare noapte. Nemurirea se plăteşte sfâşietor.
Trăiesc Apocalipsa sufletului.
Este ora 3, ziua 400.
Din şapte biserici nu mă primeşte niciuna.
Din şapte stele niciuna nu-i a mea.
Doar şapte cerururi mai pot atinge uneori, apoi cobor.

Am tot scris despre “Baza de antrenament - Ardeal”, însă nu am mărturisit nimic din ce s-a petrecut acolo. Am fost un elev mult prea bun. După ce mi-am însuşit toate cunoştinţele şi am ajuns la nivelul maxim, am început să-mi depăşesc instructorii.
O maşină scăpată de sub control.

Noaptea, mereu noaptea, redevin om.
Ieri am ucis din nou şi a urlat atât de tare inconştientul la mine, încât pentru prima dată m-am trezit plângând.

Îi scot din cămară pe amândoi şi plâng.
Doar eu.
Ei mă privesc tăcuţi.
Mă încearcă un sentiment. Aş vrea să-mi cer iertare pentru că i-am vândut pe treizeci de arginţi.
O! Au şi ei dorinţele lor, nevoile lor, dar eu i-am înrobit.
Acum îi ţin la masa mea triunghiulară şi plâng.
Inima e întreagă.
Ceasul lumii arată ora 6. La noi este ora 3.
Ora 3, ziua 400. Cifra 7. Ce poate fi mai presus de asta? Este izbânda spiritului împotriva materiei. Cifra naşterii mele. Primul coşmar după care plâng fără întrerupere.

Am plecat toţi trei afară şi am urlat împreună de trei ori precum lupii.

Scriu şi plâng.
Subconştientul este un tăntălău, un nostalgic.
Inconştientul este un agresiv, un instinctual.
Conştientul este un pragmatic, o maşină de existat.
Toţi trei avem rareori aceeaşi dorinţă. Eu, fratele mai mare, îmi voi începe ziua aşa cum trebuie nu cum vreau. Ei, cei pe care la răsărit îi voi închide în cămară, mi-au cerut îndurare, au cerşit o iubire, o iubire imposibilă.
O iubire.
Stau cu ei la masă şi suntem o inimă. Sunt om. Este ora 3 şi plâng.

Noaptea, numai noaptea, ei urlă în mine.
Mereu am coşmaruri. Uneori mă trezesc, alteori nu, dar niciodată n-am plâns după urletul lor. Până acum.
“Baza de antrenament – Ardeal” m-a transformat într-o maşină de luptă. Contra lumii, contra mea. Nu se va şti (dar cu siguranţă mi-am violat sufletul cu sălbăticie).
Cum nimeni nu ştie ce am experimentat acolo.
Nimeni nu cunoaşte ce am executat în plus faţă de ceea ce era necesar.
Nimeni nu a aflat că am continuat antrenamentele şi experimentele, chiar şi după ce am părăsit baza. (O, ce victorie – o maşină de ucis!)
De atunci nu am mai redevenit ce fusesem cândva şi nu cred că mă voi putea întoarce vreodată la ce-am fost.

Cugetam la debut, în ziua a opta, dacă un câştig nu cumva naşte o pierdere sau dacă o pierdere poate fi un câştig. Nici acum nu mi-am răspuns. Cred în reciprocă, cred în bumerang.
Raul Adam avea propriile păreri. Îmi scria des. Era un pozitivist.
Chiar citesc scrisoarea de-atunci:

(Dragă prietene
La patruzeci de ani ai renăscut.
Acolo.
Acolo ai început să trăieşti. Cu intensitate şi luciditate maximă. În altă dimensiune.
Întâmplarea din viaţa ta în care erai faţă-n faţă cu acel mistreţ, mă duce cu gândul la „Vechiul Testament”, la momentul în care Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. La fel ca şi în cazul tău, leii nu l-au atins. Oare de ce?
Acel mistreţ a simţit ceea ce îţi spuneam odată, că ai o parte din divinitate, o putere de care nu ştiai şi pe care o ţineai ascunsă. Erai „în drum spre înalt” şi el nu te-a oprit.
În „Daniel 2:20-22” scrie aşa: ”El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina....”
Citeam recent un poem de-al tău, „domnul m” din care citez:

„cutreier doar pe-ntuneric
oamenii mă fixează cu privirea şi mi-e frică
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
noaptea ei nu văd asta şi-mi spun în
continuare
domnul m

este ca atunci când adori câinii însă nu te-apropii
nu pentru că muşcă
ci pentru că te pot lătra
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii

astăzi mi se pare că ieri n-aveam motive de panică
nici alaltăieri
totuşi azi mi-e frică
şi mă-nspăimânt gândindu-mă la mâine
mai ales la poimâine
n-am învăţat că mâine va deveni ieri şi cu
toate astea
iubesc
iubesc oamenii cu adevărat”

Acum ştiu că nu o să te mai sperie „sărutul omului” şi nu o să mai fugi de „zâmbete forţate şi grimase”. Ai găsit puterea să înfrunţi pericolul, să ai arme potrivite pentru lupii îmbracaţi în haine de oaie.
La fel ca acel tânăr care nu a mai traversat Atlanticul, fiind oprit de acel accident, astfel ramânând în viaţă, aşa a trebuit să fi oprit şi tu din drumul tău, viaţa ta luând o altă întorsătură.

Da, o pierdere poate fi un câştig!

Şi cel mai mare câştig e acesta: „trăiesti!”

Alături de tine mereu,
Raul)

Oamenii sunt predispuşi pierderilor. Indiferent ce şi cât câştigă habar n-au că pierd sistematic, ascuns şi înzecit. Şi oamenii plâng. Plâng când pierd chiar şi nimicul.

Ziua 400, ora 3.
Plâng de patru ore, căci după ceasul lumii este ora 7.
Va trebui să mă opresc. Să-mi smulg fraţii din inimă, adică să o tai în trei şi să-i ridic de la masa triunghiulară.
Ei încă mai cer îndurare, cerşesc o iubire, o iubire imposibilă.
O iubire.
Îi închid în cămară şi mai plăng câteva secunde aşteptând fusul orar al lumii.
Şapte zero zero.
Cifra magică.

Merg să vomit apoi mă voi spăla până îmi va rămâne carne sub unghii.

Sunt Supravieţuitorul.

“...să-mi spui mâine
dacă am ajuns la tine înainte de
răsărit

Dacă am ajuns
înseamnă că ai văzut ochii mei
care nu se văd niciodată”.


Fragment din romanul TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE

[dostana]

Personajul tău parcă ar fi supravieţuitorul unui contract de 10 ani în Legiunea străină ori combatantul paranormal al unui comandou din cadrul nuştiu cărei Direcţii a Armatei sau a Securităţii.Un supraom antrenat să se domine şi să-i domine la nivel subtil pe alţii până într-o zi, când nu se ştie ce sau cine a declanşat alarma conştiinţei de sine.Idealurile lui îl definesc pe orice om.Şi când el, omul, nu se mai regăseşte în faptele sale se declanşează Apocalipsa, care nu-i altceva decât o renaştere care, de cele mai multe ori începe prin a fi spirituală.O reconfigurare în matricea arhetipală după un nou sistem de valori...Complicat personaj, paradoxal, conştient, trezit, un kahuna intuitiv, care se vindecă pe sine prin suferinţă lăuntrică, adâncă. Crede că nu mai poate redeveni ce a fost...Ce a fost nu, dar ce va fi hotărăşte cu fiecare clipă pe carea trăit-o se la ziua I-a şi le va trăi  până la ziua 400+n....Interesant mod de a construi un personaj numai din zbucium sufletesc şi care să emane totuşi atâta forţă...Aş vrea să citesc întreaga carte.....Felicitări!

[Cristi Iordache]

Îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat.

Am vorbit cu domnul Petru Făgăraş să îmi trimită notificări pe email.

Acum am primit  şi de aceea mă aflu aici.

Vă mulţumesc pentru cuvinte.

Interpretările sunt ale dumneavoastră şi indiferent de natura lor, eu nu pot decât să mă simt onorat pentru timpul acordat citirii

O seară frumoasă, distinse doamne!